Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Atacul de la Mers el-Kébir: Aproape 1300 de militari francezi omorâți degeaba

atac_1940.png

Contratorpilorul francez Mogador în flăcări după atacul britanic, Mers el-Kébir, Algeria, 3 iulie 1940
Image source: 
wikimedia via France24

Pe 3 iulie 1940, la câteva zile după semnarea armistițiului, Marina Regală Britanică atacă flota franceză ancorată la portul Mers el-Kébir în apropierea orașului Oran din Algeria pentru a nu cădea în mâinile germanilor. Aproape 1 300 combatanți și-au găsit sfârșitul în această bătălie. De 80 ani, această zi marchează un episod traumatizant din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Acest atac a fost de neimaginat”, scrie Le Petit Parisien. „O ambuscadă fără precedent în istoria navală”, remarcă ziarul L’Echo d’Alger. „Trădarea foștilor aliați”, critică Le Temps. În zilele de după atacul de la Mers el-Kébir, ziarele din Franța consacră prima pagină distrugerii de către armata marină britanică a navelor franceze ancorate la portul algerian. În timp ce Franța tocmai încheiase un armistițiu cu Germania, Marina Regală Britanică nu a ezitat să se răzbune pe foștii săi aliați pentru ca vasele lor să nu ajungă sub controlul dușmanilor.

Armistițiul încheiat pe 22 iunie 1940 prevedea ca flota sub comandament francez să urmeze o neutralitate strictă. Dar marina britanică se teme să nu-și piardă supremația pe mare.

„Dacă privim lucrurile la rece, nu existau motive de îngrijorare, dar problema este că începând cu 1936 se înțelegea foarte bine ce însemnătate aveau cuvintele lui Hitler. Acesta a spus că nu va ataca Cehoslovacia și și-a încălcat promisiunea”, explică istoricul Jean-Baptiste Bruneau, organizatorul conferințelor de istorie contemporană la Universitatea de Sud din Bretania. „Există așadar o îngrijorare justificată din partea englezilor. În fața lor se afla un adversar redutabil care a cucerit Franța în câteva săptămâni”.

Un ultimatum inacceptabil

În Regatul Unit, discuțiile sunt aprinse, dar prim-ministrul Winston Churchill le pune capăt. Acesta decide să adreseze un ultimatum flotei franceze de la portul Mers el-Kébir. Misiunea îi este încredințată lui James Fownes Somerville. În dimineața zilei de 3 iulie, acesta îi transmite omologului francez, viceamiralul de flotă Marcel Gensoul, următoarele opțiuni: 1. navele franceze se alătură britanicilor pentru a continua lupta, 2. navele franceze vin în Marea Britanie și apoi sunt dezarmate, 3. navele franceze se deplasează sub escortă britanică la un port francez din Antile sau 4. navele franceze să fie scufundate din proprie inițiativă pentru a nu cădea în mâinile nemților. În caz de refuz, se va recurge la foc.

„Toate propunerile sunt inacceptabile din punct de vedere militar”, subliniează Jean-Baptiste Bruneau. „A fi sub escortă înseamnă că navele pot fi distruse oricând sau că britanicii pot intra în posesia lor prin forță. Nu este posibilă nici ancorarea la porturile engleze fiindcă această decizie politică ar încalca condițiile armistițiului. În cele din urmă, scufundarea din proprie inițiativă a navelor nu este de luat în considerare atât timp cât flota nu este învinsă”.

Pe parcursul zilei, viceamiralul Marcel Gensoul încearcă să câștige cât mai mult timp. Emisarii fac drumuri dintr-o parte în alta.  Acesta spune că nu are de gând  să accepte aceste condiții, dar britanicii sunt hotărâți să nu cedeze. La orele 17:55 începe atacul. Potopul se abate asupra flotei franceze. „63 tone de exploziv în 36 salve. Atacul este foarte scurt, durează 15 minute. O veritabilă execuție”, descrie istoricul. Cuirasatul „Provence” și crucișătorul de linie „Dunkerque” sunt scufundate. Cuirasatul „Bretagne” ia foc și apoi explodează. În câteva minute, s-a scufundat. În total, 1 297 morți.

De ce francezii nu au ripostat? ”Navele lor erau într-o situație tactică dificilă. Erau orientate cu fața spre uscat și nu puteau ataca din față sau din lateral ca de obicei. Ar fi trebuit întoarse în direcția desfășurării luptei dar când flota engleză a ajuns, era deja prea târziu. Nu au reușit să se apere în mod corespunzător”, adaugă specialistul în istorie maritimă europeană.

Un atac utilizat de propaganda guvernului de la Vichy

Pentru francezi, șocul este colosal. Propaganda Vichy nu a ezitat să utilizeze acest atac în propriul interes. „Aceștia făceau scandal și strigau „trădare” a perfizilor englezi. Mers el-Kébir este o armă pentru regimul Vichy fiindcă în acest fel își poate permite să facă declarații în legătura cu lipsa de încredere față de britanici și să alimenteze discursul colaboraționist”, explică Jean-Baptiste Bruneau.

Din acest motiv, chiar dacă atacul britanic a putut frâna elanul politic pentru o Franță liberă după Apelul din 18 iunie, „nu trebuie să exagerăm fenomenul”, spune istoricul. „Cei care au decis să i se alăture lui de Gaulle în Marea Britanie și-au spus că este război și că se întâmplă lucruri neobișnuite”.

La Londra, generalul nu a fost pus la curent cu această operațiune, justificând-o câteva zile mai târziu la BBC: „În virtutea unui angajament dezonorant, guvernul de la Bordeaux s-a angajat să pună navele la dispoziția dușmanului. Nu este nici cel mai mic dubiu că, din necesitate, inamicul le-ar fi folosit fie contra Marii Britanii, fie contra propriului nostru Imperiu. Și sunt foarte sincer când spun că mai bine că au fost distruse”.

O adevărată traumă

După eliberare, acest episod dureros și mai ales jenant nu a fost atât de des menționat. Britanicii redeveniți aliați trebuie menajați. „Încercăm să uităm episodul Mers el-Kébir fiindcă toată lumea este mai mult sau mai puțin responsabilă și vinovată pentru această situație, atât englezii cât și francezii”. Dar familiile celor dispăruți ce să înțeleagă din acest episod? Pentru familii, suferința este dublă. Soldații au fost recunoscuți ca „eroi naționali ai Franței”, victime ale „forțelor adversare” dar comemorările nu sunt într-un număr foarte mare. „O adevărată traumă. Flota franceză a fost creată pentru a lupta împotriva Germaniei și tocmai frații noștri englezi ne-au atacat. Un sentiment de trădare. Sunt oameni care au murit degeaba într-o luptă fără nicio însemnătate”.

După 80 ani, familiile soldaților ies în față: „Îi văd uneori pe unii dintre descendenți. Și în ziua de astăzi există o rană deschisă, chiar dacă copii lor au crescut și sunt în vârstă acum. Încă au sentimentul că a fost un masacru și le-ar plăcea să ținem momente de reculegere în memoria lor”. La 80 ani de la această tragedie, ar fi trebuit să fie organizat un memorial la Brest ca omagiu adus acestor combatanți, dintre care mulți erau bretoni. Din cauza pandemiei Covid-19 proiectul a fost amânat pentru anul viitor.

 

Traducere de Smaranda Teodoriu, după France24