Cum răspundem Turciei?

Transformarea în moschee a muzeului Sfintei Sofia, încălcând astfel linia trasată de Mustafa Kemal, părintele Turciei moderne, este încărcată de numeroase simboluri.

Mai rămâne doar să remarcăm că gestul – cum era de așteptat – a stârnit o adevărată exaltare naționalist-religioasă în rândul unor largi categorii de populație, care cer acum să se meargă și mai departe.

Un expert în probleme turcești mi-a trimis acum câteva zile - spre exemplificare -  un îndemn lansat pe pagina unui important site de știri din Turcia, care îndemna ca, după Sfânta-Sofia, să urmeze vechea moschee imperială din Atena.

După ceva timp, clipul a fost retras, dar deja se răspândise ca gândul pe rețelele sociale.

Alte îndemnuri vizează chiar preluarea moscheei Al Aksa din Ierusalim – cu consecințe, evident, incalculabile în regiune și în întreaga lume.

În Marea Mediterană, Turcia este acuzată că încalcă embargoul privind vânzarea de arme către Libia dar și că forează ilegal în zona răsăriteană, aflată sub jurisdicție cipriotă.

În ultimele zile, Ankara a pus gaz pe foc și în diferendul armeano-azer asupra enclavei Nagorno-Karabagh, unul dintre conflictele înghețate ale perioadei post-sovietice.

După ciocniri în zona de frontieră, Turcia a dat semnale de sprijin pentru azeri, părând astfel să încurajeze guvernul de la Baku să meargă mai departe, în timp ce în orașele din Azerbaidjan populația a ieșit în stradă cerând mobilizare generală contra Armeniei, susținută de Rusia.

Adăugați la toate acestea șantajul mai vechi la adresa Uniunii Europene cu fluxurile de migranți și veți căpăta imaginea unei adevărate surse de necazuri în regiunea noastră.

De ce se întâmplă aceasta? După lovitura de stat eșuată de acum patru ani, nu puțini sunt experții care consideră că în 2023, la 100 de ani de la fondarea Republicii Turce, omul-forte de la Ankara va instaura, fățiș, o republică islamică de tip iranian.

Pentru acești observatori, transformarea în moschee a Sfintei Sofia nu ar fi decât primul pas în dezmembrarea moștenirii lui Mustafa Kemal, întemeietorul unei republici laice, pe model occidental. În timp ce implicarea în conflictele regionale trebuie să amintească de măreția Imperiului Otoman.

Dincolo de agenda reală sau bănuită a lui Edrogan privind viitorul Turciei, rămâne această trăsătură definitorie a regimurilor autoritare: ele sunt generatoare de instabilitate regională.

Aceste regimuri de bazează pe exaltarea naționalismului combinat, în doze variabile, cu fervoarea religioasă. Liderii autoritari de pretutindeni nu se mulțumesc să-și afișeze doar patriotismul, ei trebuie să fie și niște apărători ai credinței.Și pentru a-și demonstra fidelitatea, scot la lumină conflicte vechi sau inventează unele noi.

Acest amestec periculos trebuie să dea de gândit societăților libere europene și liderilor lor. Iar răspunsul trebuie să fie unul inteligent, pentru că orice sancțiune directă nu va face decât să alimenteze discursurile naționaliste și mistice ale liderilor autoritari.

Așadar, nu va fi simplu – dar poate ne aducem aminte că, teoretic, Turcia încă se mai află undeva, în procesul de negociere a aderării la UE. Ceea ce ar fi ciudat, dacă n-ar fi de-a dreptul ridicol.

Ascultați rubrica ”Eurocronica”, cu Ovidiu Nahoi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 8.45 și în reluare duminica, de la 15.00, numai la RFI România

Toate Eurocronicile lui Ovidiu Nahoi: http://www.rfi.ro/tag/eurocronica