Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un act terorist xenofob, comis în perioada ceauşistă

scantiea_13._4._1977_acnsas_i_261200_vol._3_f._7.jpg

Un act terorist xenofob, comis în perioda ceauşistă
Image source: 
Scînteia, 13.4. 1977

Din ură faţă de minoritatea germană, deţinătorul unui autoturism a intrat, în 1976, în coloana participanţilor la o sărbătoare populară din localitatea bănăţeană Periam, rănind mai multe persoane şi ucigînd două femei. Incidentul din 1976 seamănă cu cel din Nisa, din iulie 2016, sau cel din Berlin, din decembrie 2016, cînd atentatorii au transformat nişte maşini în instrumente ucigătoare. Atacurile din Nisa şi Berlin au fost calificate drept teroriste. Cel din România anului 1976 a fost ocultat şi, totodată, bagatelizat drept faptă savîrşită fără premeditare.

În iunie 1976, Nicolae Ceauşescu a ţinut o amplă cuvîntare la Congresul educaţiei şi ai culturii socialiste în care a reluat una din tezele sale, formulată deja la începutul deceniului. A vorbit atunci din nou despre „omogenizarea crescîndă a societăţii” ceea ce era perceput de către minorităţi ca o formă deghizată de uniformizare naţională şi asimilare treptată. (Cf. „Expunere cu privire la activitatea politică ideologică şi cultural-educativă de formare a omului nou, constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al comunismului din România”, prezentată la Congresul educaţiei şi ai culturii socialiste, 2 iunie 1976, în: Nicolea Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvîntări, interviuri, articole. Mai 1976-decembrie 1976,  Editura Politică, Bucureşti, 1977, pp. 31-130, aici p. 63.) Abordînd problema „naţiunii şi a naţionalităţilor conlocuitoare” (p. 69), Ceauşescu s-a oprit în mod special asupra problemei „reîntregirii familiilor”, criticînd „propaganda făcută” în străinătate, în special în Germania. Chestiunea reintregirii o considera liderul de partid şi de stat drept o încercare „de a-i dezrădăcina, de a-i rupe de pămîntul pe care s-su născut ei şi părinţii lor”, calificînd asta drept un „act neumanitar”(p. 110). „Locul cetăţenilor patriei noastre, indiferent dacă sînt de naţionalitate română, maghiară, germană, evreiască, este aici, în România”, a declarat Ceauşescu răspicat (p. 110). Cu cinism involuntar, Ceauşescu mai spunea că „oamenii nu trebuie trataţi ca mărfuri, ei nu trebuie socotiţi obiecte de schimb, aşa cum se obişnuieşte în societatea capitalistă, şi schimbaţi sau dislocaţi din dorinţa unuia sau altuia, după interese de cîştig” (p. 111).

Pe de o parte, regimul încerca să stopeze cu toate mijloacele posibile dorinţa germanilor şi evreilor de a emigra, pe de altă parte coordona şi o amplă acţiune secretă prin care se urmărea obţinerea unui profit material în urma celor care puteau pleca legal sau ilegal. Se ştie că pentru fiecare etnic german, Republica Federală a plătit o anumită sumă, vorbindu-se despre aşa numita „vînzare a germanilor”. Desigur, o „vînzare” nu se poate face dacă nu există şi un cumpărător. Faptul că mulţi dintre cei care doreau să plece mai plăteau şi ei sume importante unor intermediari, de obicei, este trecută sub tăcere în studiile apărute după 1990 în care s-a abordat aşa numitul „fenomen emigraţionist” (precum e numit în documentele Securităţii).

Cuvîntarea lui Ceauşescu din 1976 a fost urmată, timp de mai bine de un an, de o amplă campanie de presă – pornită cu scopul de a frîna dorinţa de emigrare. La această acţiune de propagandă au participat şi numeroşi ziarişti, scriitori şi artişti. Unii dintre ei activînd şi în cadrul reţelei informative a Securităţii. Astfel, pictorul braşovean, Friedrich Bömches (1916-2010), conspirat în dosarele poliţiei politice sub numele de „Gert Grundich“ (a se vedea dezvăluirile legate de trecutul artistului plastic din ziarul berlinez, Der Tagesspiegel, semnate, în 2011, de scriitorul Ernest Wichner), a publicat în oficiosul PCR, Scînteia, un articol bombastic, în care a reluat toate argumentele formulate de Ceauşescu la congresul amintit. „Cine se lasă înşelat de strălucrea putredă a ademenirii va trebui să constate, mai devreme sau mai tîrziu, că a mizat pe o monedă falsă”, scria Bömches în Scînteia, din 13 aprilie 1977, în articolul său interogativ, intitulat: „Ce se întîmplă după ce se sfîrşeşte basmul?”

Faţă de potenţialii beneficiari ai unor paşapoarte de plecare, populaţia majoritară a reacţionat nu numai cu regret, ci şi cu invidie sau ostilitate deschisă, incitată şi de naţionalismul promovat de către autorităţile politice şi administrative, centrale şi mai ales locale. Dovezi pentru reacţii agresive de ură care degenerau, pe alocuri, în acţiuni violente se pot depista în scrisori şi note care se află în arhivele fostei Securităţi.

Într-o scrisoare adresată, redacţiei emisiunii germane a Televiziunii Română, un telespectator relatează despre un incident care a avut loc la data de 28 august 1976 la Periam (dată confirmată într-un mail de către Manfred Engelmann, care vine din această localitate şi care astăzi trăieşte în Germania). O sinteză a scrisorii a ajuns la Securitate prin intermediul colaboratarului neoficial, conspirat sub numele de „Neamţu”. „Anul trecut în timpul tradiţionalului „KERWEI”  o maşină a intrat în coloana celor [sic] de defilare pe stradă, ucigînd două persoane şi rănind alte nouă. La volan era un român care a coborît şi a strigat: ’Asta-mi place mie, ce-am făcut la nemţie’”. (Cf. addenda cu textul lui „Neamţu”)

Descrierea incidentului ne-a fost confirmată de către mai multe persoane în cîteva mailuri, primite în ultimele zile.

Expeditorul scrisorii, iritat de propaganda anti-migraţionistă, mai relatează şi despre vandalizarea unui cimitir german din comuna Sînpetru, incident care blamează teza armoniei interetnice perfecte, răspîndită de regimul comunist.

Acte de vandalizare a unor cimitire s-au înregistrat şi după prăbuşirea regimului. De exemplu, la Ticuşu (jud. Braşov) unde în luna mai a fost vandalizat cimitirul evanghelic (cf. Allgemeine Zeitung für Rumänien, 21.5. 2020), iar anul trecut s-a aflat despre distrugerea monumentelor funerare ale unor antifascişti germani, în cimitirul din Sînnicolaul-Mic, azi un cartier din oraşul Arad (cf. Adevărul , 1.7. 2019).

Addenda

[3 mai 1977. „Neamţu” furnizează ofiţerului său de legătură, locotenentul major, Nicolae Palade, informaţii privind situaţia din cadrul redacţiei pentru minorităţi a Televiziunii Române, citînd citeva scrisori ale telespectatorilor care aruncă o lumină semnificativă asupră stării de spirit a germanilor din România]

Primit: Lt.maj. PALADE NICOLAE [1]

Sursa: „NEAMŢU”[2]

03. 05. 1977

Strict secret

Exemplar unic

Nr. 00113

NOTĂ

În ultimul timp, ca o reacţie la emisiunile în limba germană, emisiuni care vizează problematica emigrării, în redacţie au început să sosească o serie de scrisori anonime sau semnate, în care autorii îşi manifestă dezacordul faţă de emisiunile amintite.

O serie din aceste scrisori (probabil cele mai „dure”) au fost prezentate de HANS LIEBHARDT[3] lui BODOR PAL [4] care a dispus traducerea lor şi „trimiterea la foruri competente”.

Această acţiune s-a tărăgănat mult, scrisorile erau în redacţie cel puţin de la data de 25 aprilie, iar în ziua de 30 aprilie nu au fost încă – după cîte ştiu – nici traduse, nici expediate la foruri competente.

Reţinerea scrisorilor de la telespectatori, reţinerea informaţiilor din ele este o practică mai veche a lui LIEBHARDT[5], fapt care l-a determinat pe Bodor ca într-o circulară internă vizînd problema de disciplină redacţională, să-l oblige pe HANS LIEBHARDT ca să numească un redactor care să răspundă la toate scrisorile, să le treacă într-un registru şi să menţioneze conţinutul lor.

Redau, pe scurt, conţinutul a trei dintre scrisori:

1. Din Lugoj, ERICH EHRENREICH (nume fictiv, pe cît se pare) scrie: Iuda a avut mai mult obraz ca voi (se referă la masa rotundă HANS LIEBHARDT-HEDI HAUSER[6]-FRANZ STORCH[7]), cel puţin a acţionat pe ascuns şi a luat şi arginţii pe ascuns. Voi ce aţi luat? Şi cine v-a îndreptăţit să vorbiţi în numele germanilor? Ar trebui să va numiţi LIEBHARDTESCU, HAUSERESCU, STORCHESCU.

Autorul din Lugoj relatează două fapte: La PERIAM

f. 144

anul trecut în timpul tradiţionalului „KERWEI”[8] o maşină a intrat în coloana celor [sic] de defilare pe stradă, ucigînd două persoane[9] şi rănind alte nouă. La volan era un român care a coborît şi a strigat: „Asta-mi place mie, ce-am făcut la nemţie”. Autorităţile nu au luat nici o măsură, scrie EHRENREICH.

În comuna Sîntpetru (DEUTSCHSANKTPETER) muncitorii agricoli români au batjocorit cimitirul german, au distrus sau răsturnat 149 cruci şi pietre funerare, şi-au făcut nevoile pe morminte. Deci nici morţii noştrii [sic] nu mai au linişte în ţara noastră, conchide autorul din Lugoj, după ce afirmă că nici în cazul acesta autorităţile n-au luat nici o măsură. ERICH EHRENREICH mai vorbeşte de cele trei „traume” suferite de populaţia germană: racolarea în trupele germane, munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi transmutarea şvabilor în Bărăgan. Toate trei sînt vizibil considerate „acte de simpatie”.

2. ANDREAS EHLING, din Pîncota, Str. Tudor Vladimirescu nr. 87, încearcă în scrisoarea sa să explice de ce sînt tendinţe de plecare, fiul său, domiciliat actualmente la fam. SCHNEIDER, Arad, Str. Margaretelor 21, a depus de mai multă vreme bani pentru un apartament proprietate personală. La fam. SCHNEIDER locuieşte cu soţia, într-un apartament(!) de 8 m2, au şi un copil acum. Nimeni de la Consiliul Popular nu vrea să se deplaseze la faţa locului. Ne solicită să facem o anchetă sau cel puţin să mergem la faţa locului să ne convingem dacă a scris sau nu adevărul.

Scrisoarea nu conţine atacuri la adresa emisiunilor în cauză. Pare a fi cinstită şi nu ar fi lipsit de interes o cercetare amănunţită a cazului. Dealtfel, încă cu ani în urmă NIKOLAUS BERWANGER[10] mi-a relatat de o „anumită reavoinţă” a unor persoane din conducerea administrativă a judeţelor Timiş şi Arad.

3. ROSEMARIE MATHES, Braşov: Îmi pare bine că ridicaţi problema plecărilor. Este păcat ca tot ce am agonisit să rămână românilor (patriotică  argumentaţie !!) mai ales că după depunerea actelor trebuie să ne cîştigăm existenţa ca măturătorii de stradă (!). Cu referi[n]ţe directă [sic] la „masa rotundă” vă sfătuiesc să vă lăsaţi de asemenea chestiuni şi să vă dedicaţi în continuare scrisului. Vă faceţi altfel doar de rîsul lumii.”

f. 144v

Cele trei scrisori (sau, mai precis: prima şi a treia) confirmă un punct de vedere exprimat de mine cu mult înainte, argumentaţia teoretică, din studio nu serveşte cauza. Mai intervine şi realitatea demonetizării conducătorului la discuţii şi a partenerilor, sînt aceiaşi care iau poziţie în orice ocazie. Obiectiv, discuţia a fost ireproşabilă şi interesantă, subiectiv a trezit reacţiile amintite la care se adaugă şi acelea ale celor care nu au scris.

Acest lucru l-am arătat şi la şedinţa de lucru cu directorul general VASILE MUŞAT[11]. El mi-a dat dreptate, cerînd ca cercul de colaboratori să fie sensibil lărgit. FEYES a spus să nu renunţăm la asemenea genuri specifice televiziunii dar să completăm cu materiale de teren.

În legătură cu acestea am avut mai multe discuţii cu HANS LIEBHARDT. Din materialele „Oraşul Victoria” şi „Zagăr” au fost scoase practic toate intervenţiile reporterului. Am aflat că acelaş lucru s-a întîmplat şi cu intervenţiile reporterului de la filmul „Sîntana”. Argument HANS LIEBHARDT: nu permit întrebări ale reporterilor. N-am mai practicat asta niciodată. N-ai decît să ridici problema la şedinţa cu Muşat.

Am ridicat-o: FEYES i-a spus expres lui HANS LIEBHARDT că reporterul conduce discuţia şi ca atare întrebările şi intervenţiile sale trebuiesc să rămînă în film. HANS LIEBHARDT s-a cam înegrit [sic] la faţă şi a fost ulterior de o politeţe copleşitoare.

Motivele atitudinii sale: frica sau invidia. Inclin spre primul argment. Înr-o discuţie recentă mi-a spus: „m-am expus foarte mult şi m-am săturat de toate; de maşinaţia ungurilor şi de propaganda valahă” (N.B. „walachisch” se foloseşte – cel puţin azi – doar peiorativ).

Din spusele lui ADOLF HEDRICH: i-a spus soacra sa că la un bal la AXENTE SEVER (judeţul Sibiu), copii [sic] preşedintelui C.A.P. DANIEL ROTH au fost împiedecaţi de nişte tineri să intre la o serbare (sau la un bal). Motivul: poziţia tatălui lor în ceea ce priveşte locul nostru aici.

f. 145

ACNSAS, D 13381, vol. 10, ff. 144-145

[1] Document dactilografiat.

[2] „Neamţu” (n. 13 iulie 1934 la Sibiu – m. 2 august 2010 la Nürnberg/ RFG) este numele conspirativ al fostului şef al redacţiei pentru emisiunile în limba germană a Televiziunii Române. Deocamdată nu s-a descoprit dosarul său personal. Poate nu i s-a întocmit, fiind membru PCR, sau a fost distrus. Există doar un dosar SIE din mai 1990 în care există o singură filă pe care e menţionat şi un pseudonim: „Franz“ (ACNSAS, SIE 48089). Identitatea sa reală se poate deduce cu uşurinţă din materialele păstrate în alte dosare. După ce soţia sa a refuzat să se-ntoarcă în România, „Neamţu“ a plecat din ţară în anul 1984. În Germania a publicat articole în ziare naţionalist-conservatoare (Junge Freiheit, „Preußische Allgemeine Zeitung - Das Ostpreußenblatt), cît şi în fostul organ al Partidului Socialist Unit din Germania (PSUdG / SED), partidul conducător din Germania răsăriteană (RDG /DDR), Neues Deutschland.

[3] Nume trecut ulterior în document cu cerneală albastră, asemenea celorlalte nume care sînt, în continuare, amintite, scrise cu majuscule.

[4] Pál Bodor (28 iulie 1930, Budapesta – 12 martie 2017), scriitor, editor şi publicist maghiar din România. În presa din Ungaria îşi semna articolele cu pseudonimul Diurnus. A fost redactorul șef al emisiunilor de televiziune, difuzate în limbile minorităților naţionale de către TVR din 1970 pînă-n 1978. După demisia sa de la TVR, determinată de politica antiminoritară tot mai rigidă a regimului ceauşist, s-a decis în 1983 să plece în Ungaria. După prăbuşirea comunismului, Bodor a fost confruntat cu numeroase atacuri antisemite.

[5] Hans Liebhardt (30 ianuarie 1934, Apoldu de Sus, județul Sibiu - 30 septembrie 2017, București), jurnalist și scriitor german din România. Şi-a început cariera în perioada proletcultismului, în 1952, la ziarul Neuer Weg, din Bucureşti (cf. William Totok, „Despre declinul presei de limbă germană din România”, în: Observator cultural, Nr. 129, 2002). Între anii 1970 şi 1980 a fost redactorul şef adjunct al emisiunilor TVR în limba germană. Din motive juridice, doar parţial elucidate, a fost obligat să părăsească postul, dar după o scurtă perioadă de absenţă a reuşit să realizeze din nou emisiuni televizate. A publicat numeroase articole şi poezii de propagandă dedicate lui Ceauşescu, fiind o prezenţă constantă în antologiile omagiale. În anii 1980, Securitatea întocmea liste cu scriitorii care erau incluşi în antologiile omagiale, dedicate lui Nicolae Ceauşescu sau soţiei sale, Elena, menţionînd funcţia şi instituţia la care lucrează, cît şi „problemele cu care este cunoscut” în dosare; poliţia politică n-avea nicio obiecţie faţă de cei cu un trecut legionar, faţă de cei care au fost închişi din motive politice în perioada stalinismului sau faţă de cei care au fost condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun sau pentru relaţii homosexuale, strict interzise în perioada comunismului; homosexualii erau prigoniţi şi condamnaţi, iar în unele cazuri Securitatea îi şantaja şi îi obliga să devină informatori (cf. o asemenea listă, pe care Liebhardt este al 20-lea autor, mai este amintit şi la poziţia 57 - ACNSAS, D 118, vol. 5, ff. 114-118).

[6] Hedi Hauser (26 ianuarie 1931, Timișoara), scriitoare şi publicistă germană din România, şefa secţiei germane a Editurii Kriterion din Bucureşti (1969-1991), activistă de partid şi de stat, deputată în Marea Adunare Naţională şi membră a CC al PCR. Din 1991, trăieşte la Hamburg, în Germania.

[7] Franz Storch (11 septembrie 1927, Timișoara – 6 iunie 1982), scriitor, publicist german din Banat/România. A lucrat în presă, la Neuer Weg, începînd cu anul 1949. În 1964 este transferat la revista de propagandă culturală Volk und Kultur, unde, în 1967, devine redactor şef-adjunct, iar în 1969 redactor şef. În arhivele Securităţii e conspirat sub numele „Karl Fischer“. În perioada ceauşistă a participat la campaniile iniţiate de autorităţile de la Bucureşti, îndreptate contra aşa-numitului „curent emigraţionist” din cadrul minorităţii germane. Din 1977 pînă la moarte a fost unul dintre vicepreşedinţii Uniunii Scriitorilor din R.S. România.

[8] Kerwei (ortografiat şi Kerweih) este denumirea dialectală din Banat pentru termenul german Kirchweih care înseamnă sfinţirea bisericii. Ziua de sfinţire – Kerwei(h) a devenit cea mai importantă festivitate populară şi se sărbătoreşte anual de către şvabii bănăţeni, respectiv s-a sărbătorit, în trecut, în localităţile în care mai trăiau germani bănăţeni.

[9] Uciderea ne-a fost confirmată prin mail de trei persoane originare din Periam care trăiesc în Germania. Ne-au fost comunicate şi numele celor două victime, neconfirmate de alte surse. O altă sursă din Sînnicolaul Mare ne-a confirmat doar incidentul fără a-şi aduce aminte de detalii din zvonurile care au circulat la vremea respectivă în localităţile din Banat. Într-unul dintre mesajele primite se precizează că lumea ori nu-şi aduce aminte de cele întîmplate, ori „nu vrea să-şi aducă aminte”. Totodată se mai spune că atentatorul şovin nu ar fi fost condamnat pentru acţiunea sa teroristă şi că nu ar mai trăi. Într-un alt mail, se spune c-ar fi fost condamnat la 3 ani de închisoare. Detalii despre identitatea făptaşului s-ar putea găsi eventual în arhiva Tribunalului din Timişoara pe care nu am consultat-o.

[10] Nikolaus Berwanger (5 iulie 1935, Timișoara - 1 aprilie 1989, Ludwigsburg, Germania), ziarist şi scriitor german din România, activist de partid şi de stat, din 1968 pînă-n 1984 redactor şef al cotidianului Neue Banater Zeitung din Timişoara. A sprijinit autorii contestatari din Grupul de Acţiune Banat, dizolvat în 1975 în urma presiunilor Securităţii. Berwanger a fost şi coordonator al cenaclului literar „Adam Müller-Guttenbrunn” din Timişoara şi membru în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. În 1984 a refuzat să se reîntoarcă în România, rămînind în RFG unde devenise ţinta atacurilor unor foşti concetăţeni şi un „obiectiv” al Securităţii şi agenţilor trimişi în misiune externe (ca, de exemplu, scriitorul din Cluj, cu numele conspirativ „Lucian”, nepot al unui conte şi politician cu merite deosebite, legate de unificarea Transilvaniei cu România, după 1918, -  cf. ACNSAS, I 210847, 4 vol. şi I 0184939).

[11] Vasile Mușat (15 martie 1926, Călinești, judeţul  Argeș- 1999 Bucureşti), activist superior de partid, fost diplomat, între 8 februarie 1977 şi 28 martie 1978 director general al Radioteleviziunea Română (RTR).

 
William Totok despre un act terorist xenofob, comis în perioda ceauşistă