Escaladarea conflictului în Karabah

Am putea pune caracterul prelungit al acestui conflict armat pe seama a trei factori. 

Primul ar fi pandemia coronavirusului care a atras după sine recesiunea economică. Performanța economică a Azerbaidjanului depinde în proporție de 90% de exportul de gaze și petrol, iar în acest an prețul a scăzut la un nivel istoric. Pe acest fundal al performanțelor economice foarte slabe, regimul lui Ilham Aliev are nevoie de politici care ar mobiliza populația azeră în jurul unei cauze. 

Al doilea factor constă în militarizarea impunătoare a regiunii și a Azerbaidjanului în particular. Bugetul pentru apărare anual al Azerbaidjanului este de 5-6 ori mai mare decât al Armeniei, un budget oficial de peste $2.3 mlrd. Nici Armenia împreună cu entitatea clientelară și nerecunoscută a Karabahului nu stă mai prost la acest capitol, având forțe armate comparabile cu ale Azerbaidjanului, sponsorizate la rabat și sistematic cu armament din Rusia. Aceste două țări, împreună cu regiunea secesionistă a Karabahului, sunt pe picior de război de peste trei decenii. 

Al treilea factor, rezultă din dezangajarea comunității intrenaționale pe fondul pandemiei.  Începând cu 2016, Azerbaidjanul a testat de câteva ori reacția comunității internaționale la ciocniri armate de scurtă durată. De fiecare dată, părțile implicate la nivel internațional, vorbim aici de formatul de la Minsk sub egida OSCE în care Washingtonul, Parisul și Moscova joacă un rol primar, au dat semnale diplomatico-politice slabe că și-ar dori implicarea activă în soluționarea pașnică a conflictului și începerea unui proces de demilitarizare a teritoriilor azere ocupate de Karabah. 

În acest vid diplomatic internațional Azerbaidjanul s-a decis la ofensiva care dureaza iată de 9 zile. Din informațiile ce parvin din zona conflictului se pare că partea azeră și-a concentrat eforturile de război pe zona tampon controlată de decenii de către separatiștii armeni. 

În acest context, trebuie să facem distincție între teritoriile pe care încearcă să le elibereze Azerbaidjanul din zona tampon, și teritoriile pe care Karabahul susținut de Armenia le consideră independente de Baku. Există, așadar, de jure autonomia Karabahului, care în timpul URSS avea o concentrație de etnici armeni de 87%, și o zonă tampon cu suprafață similară în jurul Karabahului. Această zonă tampon este controlată de Karabah începând cu 1994, din această zonă tampon rezultând un flux masiv de refugiați sau deplasați intern de peste 600.000 de etnici azeri.

Câștigurile teritoriale ale Azerbaidjanului după prima săptămână de conflict armat rezultă din eliberarea acestor zone tampon la sud, nord și nord-vest de regiunea Karabahului. Aproximativ 15% din aceste teritorii au fost eliberate de partea azeră, alte 5-10% din teritoriul tampon fiind în aceste momente scena unor lupte crâncene. 

Logica acestor eliberări de teritoriu din ultima săptămână, sugerează că Bacu intenționează în primă fază să elibereze zonele tampon, în timp ce restul teritoriului propriu-zis al Karabahului este supus unui asediu permanent. Din asediul acestui teritoriu au rezultat majoritatea victimelor civile, ceea ce atrage emoții intense din partea unor actori non-guvernamentali importanți, în special diaspora armeană, foarte influentă în Rusia, SUA și Franța. Această diasporă stă în spatele mobilizării de resurse materiale, financiare și umane pentru apărarea Karabahului din ultima săptămână la nivel internațional. Însă trebuie să reamintim că sursa principală de susținere a Karabahului vine din Erevan, care prin vocea prim-ministrului Nikol Pașinian a declarat, pe de o parte că nu exclude recunoașterea indepedenței Karabahului, iar pe de altă parte a chemat Azerbaidjanul la negocieri necondiționate.
Rusia este mai degrabă pasivă la suprafață, însă lucrurile se vor schimba atunci și dacă Azerbaidjanul va incerca să recupereze Karabahul propriu-zis. Moscova are un interes direct ca acest conflict să existe, similar cu alte conflicte înghețate din spațiul post-sovietic, și putem presupune că mai degrabă decât mai târziu vor veni semnale clare de la Kremlin. În același timp, Ankara prin vocea lui Erdogan este retoric și material cel mai implicat actor extern în prezent. Turcia stă în spatele unui transfer de trupe de etnici turkmeni din Siria. Se estimează că 2000 de combatanți turkmeni au fost transportați de Turcia în prima linie a conflictului. Rămâne Iranul, care tradițional susține Armenia și Karabahul în acest conflict, însă aproximativ un sfert din populația Iranului este formată din etnici azeri care își susțin rudele etince din Azerbaidjan. 

În acest moment, lipsește din acest joc geopolitic complicat Statele Unite. Iar această lipsă de implicare a SUA va alimenta și mai mult condițiile pentru escaladarea conflictului în viitorul apropiat.