Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


De ce toți politicienii din Franța ar vrea să fie puțin... de Gaulle?

de_gaulle.png

Statuia generalului de Gaulle, Paris, mai 2020
Image source: 
AP via rfi.fr

A trecut jumătate de secol de la moartea generalului Charles de Gaulle, omul care a salvat Franța în cea mai întunecată perioadă a istoriei sale și a redat sentimentul mândriei naționale după dezastrul celui de-al doilea război mondial. În ciuda faptului că a fost un lider autoritar, care s-a luptat pentru a ține pasul cu vremurile, el continuă să inspire politicienii din întregul spectru politic.

De Gaulle a fost literalmente o figură falnică. Pentru că avea 1,96 m, i se spunea „girafa”.

Fie ca îți place fie că nu, nu ai cum să-l eviți. Și, ca să-l cităm pe André Malreaux, fost ministru al culturii în administrația de Gaulle, ”Toți francezii au fost, sunt sau vor fi gauliști”

„Generalul De Gaulle este, probabil, ultima figură legendară  din istoria națională a Franței”, spune politologul Arnaud Benedetti pentru RFI.

Locul de frunte pe care îl ocupă în saga națională a Franței s-a conturat în trei momente istorice cheie: 1940, 1958 și 1968.

În 1940,  aflat în exil la Londra, De Gaulle a întruchipat republica franceză care, acasă, capitulase în fața Germaniei naziste. Apoi, în 1958, a preluat puterea, cu ajutorul armatei, pentru a pune capăt crizei din Algeria.

În 1968 a înăbușit revoltele studențești de stânga, adunând aproape un milion de contra-protestatari conservatori pe Champs-Elysées. De fiecare dată, De Gaulle a fost omul momentului, o figură singulară care a salvat Franța de dezastru.

Eforturile sale i-au adus titlul de „tată al națiunii". Într-un discurs televizat, după moartea sa din 9 noiembrie 1970, președintele Pompidou a declarat solemn: „Franța este acum văduvă".

 

„Imensul patrimoniu” al lui De Gaulle

Judecând după cele aproximativ 20 de cărți recent publicate despre De Gaulle, aura din jurul Le Général pare să fi crescut în timp, mai ales că încrederea Franței în forțele proprii și locul său în lume sunt puse la îndoială.

Majoritatea partidelor politice, cu excepția comuniștilor și a verzilor, s-au străduit în mod activ să sublinieze filiația lor gaullistă. Partidul republican de dreapta din Franța își poate susține sus și tare descendența directă din tradiția gaullistă.

„Gaullismul este un concept modern și puternic care susține atât suveranitatea națională, cât și o Europă puternică”, spune deputatul republican Daniel Fasquelle.

Cu ocazia comemorării a 40 de ani de la moartea lui De Gaulle în Colombey-les-deux Eglises, în 2010, fostul președinte republican Nicolas Sarkozy spunea: „Reunirea francezilor, dincolo de tot ceea ce îi desparte, pare a fi lecția politică a gaullismului”.

„El ne-a lăsat o moștenire imensă: certitudinea că Franța va ști întotdeauna să depășească greutățile, că-și va găsi din nou măreția”, scria la rândul său, într-un mesaj pe Twitter Bruno Retailleau, șeful grupului republican din Senat.

 

Toată lumea este gaullistă

Chiar și Adunarea Națională ale cărei legături istorice cu mareșalul Pétain și Algeria franceză ar trebui să o claseze printre dușmanii lui De Gaulle, a revendicat opțiuni gaulliste.

Liderul de dreapta Marine Le Pen l-a lăudat pe general, spunând că Franța trebuie să „se inspire” de la el și că partidul ei este singurul care i-a apărat politica.

François Hollande a devenit, în 2016, primul președinte socialist care a vizitat oficial locul de veci al lui De Gaulle, la Colombey-les-deux-Eglises, deși opoziția l-a acuzat că a folosit călătoria pentru a obține avantaje politice.

„Orice partid care aspiră la putere în Franța trebuie să înghită gaullismul”, scria comentatorul politic Thomas Legrand.

„Dreapta, din cauza tradiției, a nostalgiei față de autoritate și a locului Franței în lume; stânga din admirație pentru rezistență și din prudență față de capitalism”, continuă el.

El crede că sprijinul din partea extremei drepte este „oportunist” și reflectă „dorința de ordine”, precum și faptul că „susținătorii pétainismului și Algeriei franceze nu-i mai pot face pe oameni să viseze”.

Și totuși capacitatea de a-i face pe oameni să viseze este importantă în politică, așa cum a înțeles însuși De Gaulle.

„Poate că politica este arta de a îndeplini visurile” îi mărturisea Charles De Gaulle lui André Malraux în Les Chênes qu'on abat (1971). „Dacă renunți la vise, nu vei obține nimic substanțial, dar fără ele nu vei face ceva măreț.”

 

Opoziţie

De Gaulle a avut detractori și încă mai are. Comuniștii sunt dezgustați de felul în care a încercat să-și aroge tot meritul pentru Eliberarea Parisului în august 1944, defilând pe Champs-Elysées înaintea tuturor. Cetățenii francezi din Algeria (așa-numiții pieds noirs) nu i-au iertat niciodată faptul că a permis independența Algeriei; stânga a condamnat autoritarismul și utilizarea armatei de care acesta s-a folosit pentru a reveni la putere în 1958; studenții protestatari au criticat politica unui bătrân reacționar care a refuzat să vadă că moravurile sociale trebuiau schimbate și care i-a redus la tăcere pe cei care cereau reformă.

Dar puțini puteau nega puterea și hotărârea lui De Gaulle, care, împreună cu neclintita sa încredere de sine, i-au fost de folos în timpul războiului din Algeria.

Pentru istoricul Julian Jackson, autorul cărții „De Gaulle”, triumful generalului a  fost să-i facă pe francezi să creadă „că el a controlat procesul; să creeze o narațiune convingătoare care să explice dezangajarea Franței de Algeria și să o transforme mai degrabă într-o victorie decât într-o înfrângere".

 

De la gaullism la macronism

De când generalul De Gaulle s-a retras din viața politică în 1969, nimeni nu l-a înlocuit, deși au existat multe încercări.

Pentru fotografia sa oficială, președintele Emmanuel Macron a ales să pozeze cu o copie deschisă a Memoriilor de război a lui De Gaulle pe biroul său.

La fel ca De Gaulle, Macron se confruntă cu propriul său set de crize: epidemia Covid, dificultățile economice și, cel mai recent, atacurile teroriste islamiste.

Mai mult ca oricând, Macron caută să își asocieze președinția cu generalul De Gaulle, sperând să adune francezii în jurul său.

El a folosit fraze precum „Suntem în război” în discursul său din martie privind coronavirusul și, după decapitarea profesorului Samuel Paty, primul său ministru, Jean Castex, a spus: „un inamic a declarat război Franței și acel inamic era politic:  Islamism radical".

Lui Macron îi place să invoce „spiritul de rezistență” al generalului ca fiind o parte esențială a „spiritului francez”.

Comemorând apelul din 18 iunie de la Londra în iunie anul acesta, Macron a spus despre De Gaulle: „Rebelului din Londra nu-i mai rămăsese nimic, el nu era nimic și totuși avea aproape totul: o credință invincibilă în destinul țării sale ... și a luat cu el ceva în exil, și anume: spiritul francez”.

În mai, Macron a adus un omagiu „spiritului de rezistență”  de care a dat dovadă De Gaulle în timpul bătăliei de la Montcornet, pe atunci un necunoscut, un colonel care a condus curajos, dar fără succes, o divizie blindată.

„De Gaulle ne spune că Franța este puternică atunci când își cunoaște destinul, când este unită, când caută calea coeziunii în numele unei anumite valori a Franței, care ne aduce împreună dincolo de dezacorduri”, a spus președintele.

 

Un monument

Astăzi gaullismul are limitele sale. În timp ce francezii tind să fie atrași de personalități puternice și autoritare, oamenii nu mai acceptă că decretele vin de sus, așa cum au arătat atât mișcarea de protest Vestele Galbene, cât și opoziția față de utilizarea de către guvern a legislației prin decret, ignorând parlamentul.

„Astăzi toată lumea îl laudă, îl consideră o referință, dar când te uiți la modul în care a guvernat, foarte puțini oameni ar aproba acest lucru în zilele noastre”, a declarat Eric Roussel, autorul cărții ”De Gaulle, monument français”, pentru RFI. „A fost militar și a guvernat într-un mod autoritar.”

Dar pentru publicul larg, el rămâne o figură populară, un politician incoruptibil care a servit națiunea înainte de a se gândi la sine.

„Altruismul său este unul dintre elementele care servește legendei De Gaulle”, a spus Roussel. „Nu a fost suspectat niciodată că și-a urmărit propriile obiective, în afară de gloria personală. Era total dezinteresat de bogăția materială ".

Nu-i plăcea luxul oferit de Palatul Elysée, locuia înconjurat de mobilier vechi „ca un soldat în cazarmă”.

Pentru Thomas Legrand, gaullismul ar trebui păstrat la locul său: „Ar trebui să-l revizităm din când în când pentru a ne reaminti să nu trebuie să ne pierdem speranța în Franța".

 

Traducere de Anda Costiuc după rfi.fr

Editor Șerban Georgescu