Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Siria: Alauiții, o minoritate decimată (studiu de caz)

bashar_al_assad.png

Portret al președintelui Bashar al-Assad în Damasc, Siria, 2018
Image source: 
Louai Beshara, AFP via France24

La zece ani de la începerea războiului din Siria, comunitatea alauită, în același timp minoritară și dominantă, din care provine și Bashar al-Assad, se teme pentru viitorul său. În prima linie din rândul forțelor loialiste, aceasta a plătit un preț mare pentru supraviețuirea regimului din Damasc. Studiu de caz cu specialistul Fabrice Balanche, pentru France24.

La zece ani de la începerea războiului din Siria, alauiții încă mai simt o profundă durere. Luați ostatici în lupta președintelui Bashar al-Assad pentru supraviețuirea regimului său, aceștia, la fel ca alte grupuri loiale regimului, au plătit un preț mare pe parcursul acestor ani de conflict.

„Alauiților le este frică pentru viitorul lor întrucât trăiesc într-o țară distrusă și în plină criză”, explică pentru France 24, Fabrice Balanche, lector la Universitatea din Lyon 2, geograf și specialist în problemele Siriei. ”Aceștia sunt foarte îndurerați pentru că populația lor a fost decimată, în special în satele de munte unde bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani au fost chemați pe front și au plătit cu viața”.

Un destin comun cu Bashar al-Assad?

Disprețuită și ostracizată, după cum putem vedea de-a lungul istoriei, de majoritatea sunniților din Siria, această comunitate a islamului șiit, din care provine și Bashar al-Assad, ea însăși supusă autoritarismului regimului, nu este, totuși, omogenă. Membrii săi, deși foarte prezenți la toate nivelurile statului și armatei, favorizați de sistemul regimului, nu împărtășesc cu toții aceeași părere și abordare a lucrurilor precum președintele sirian.

În martie 2011, alauiții au ales să se distanțeze de Bashar al-Assad, adorat de susținătorii săi care îl percep ca fiind singurul capabil să readucă securitatea în țară. Dar, alăturându-se revoluționarilor, au suferit imediat efectele represiunii.

În 2014, o campanie lansată pe rețelele de socializare de către un activist alauit pro-Assad, prin care se cerea să se clarifice situația în legătură cu moartea a sute de soldați loialiști, a declanșat un val fără precedent de critici în rândurile partizanilor președintelui sirian. Acest fapt extrem de rar indică ideea că unii alauiți s-au săturat să servească drept „carne de tun” pentru regim.

„De la începutul evenimentelor din Siria a existat o anumită neliniște în rândul alauiților, în timp ce una dintre marile temeri ale regimului este că imaginea unității acestei comunități din spatele regimului se destramă”, amintește Fabrice Balanche, care a publicat în 2006 o carte despre Siria contemporană: „Regiunea alauită și puterea siriană”.

Dar confesionalizarea conflictului și fenomenul asocierii automate a întregii comunități cu regimul din Damasc de către rebelii și jihadiștii islamiști, care o consideră eretică, îi pun la zid pe alauiți. Aceștia sunt forțați să se alinieze în spatele clanului Assad.

Frică de răzbunarea sunniților

"Să nu uităm că alauiților le e foarte frică de răzbunarea sunniților și știu foarte bine că resentimentele ancestrale dintre cele două comunități au fost reanimate de război", explică Fabrice Balanche.

În timpul răscoalei Frăției Musulmane din anii 1980, a avut loc un fel de vânătoare a alauiților, în mod special în orașul sirian Alep și în provincia Idleb. Au fost uciși mulți membri ai acestei comunități iar satele alauite din regiunea Idlib au fost pustiite. „De atunci, alauiții nu au uitat niciodată aceste evenimente și această amintire îi determină să nu rupă complet legătura cu acest regim”.

Sentimentul de a avea un destin comun cu președintele sirian este totodată percepția menținută de Damasc și ilustrată într-un moment în care Bashar al-Assad părea să piardă teren, înainte de intervenția militară a aliatului său rus în 2015. La acea vreme, unii experți au propus ideea ca el împreună cu comunitatea lui să se retragă din „țara alauită”, care se întinde pe întreaga coastă mediteraneană a Siriei, pentru a crea acolo propriul stat confesional, precum a fost creat efemerul stat alauit (1920-1936) în timpul administrației franceze în Siria.

Bashar al-Assad are puține lucruri de oferit

O perspectivă de atunci uitată, grație victoriei lui Bashar al-Assad pe teren militar, cu sprijinul aliaților săi ruși și iranieni, care par să fi înlăturat amenințarea jihadistă și să fi salvat regimul sirian.

„Dar, în ciuda victoriei asupra jihadiștilor, în cadrul acestei comunități persistă un sentiment de amarăciune, deoarece, pe lângă faptul că au fost în doliu, o mare parte a alauiților trăiește în sărăcie, într-o țară aflată în criză economică acută”, explică Fabrice Balanche.

”În mod normal, soțiile combatanților căzuți pe câmpul de luptă primesc automat un post de funcționar public pentru a fi ajutate să supraviețuiască, dar salariile plătite în lire siriene devalorizate sunt atât de mici încât sunt „o consolare slabă care nu oferă nicio perspectivă pe viitor ".

Totuși, conducătorul din Damasc, care va câștiga cu siguranță alegerile prezidențiale preconizate pentru această vară, nu poate spera să-și consolideze puterea fără să se bazeze pe sprijinul și loialitatea alauiților.

„Cu toate acestea, la momentul actual, nu putem spune că Bashar al-Assad este popular în comunitatea sa, care nu se simte per total solidară cu regimul”, subliniază Fabrice Balance.

”Dar alauiții nu își exprimă în mod deschis ostilitatea față de regimul lui, cu siguranță, de teama serviciilor de informații,  dar și pentru că nu vor să se pomenească în pragul lor cu jihadiști sau islamiști.

Acesta este motivul pentru care, în ciuda crizei economice și a costului de trai ridicat, obiectivul regimului este de a reconstrui un sistem de putere stabil și de a stabili un nou pact social cu populația care a rămas în țară”, continuă Fabrice.

Mai mult: „În realitate, din cauza crizei economice, Bashar al-Assad nu are prea multe lucruri de oferit comunității sale, în afară de securitate și o redistribuire a bunurilor care aparțineau celor care au părăsit țara, întrucât există puțină speranță că cele 7 milioane de refugiați se vor întoarce în Siria”.

El precizează că „O spoliere concepută de regim are ca scop să îi facă pe beneficiari și mai loiali, astfel încât sirienii înșiși să nu dorească ca refugiații să se întoarcă pentru a-și recupera proprietățile și pământurile”.

O modalitate de a lega și mai mult soarta unei comunități de cea a clanului Assad și a unui regim acuzat de comunitatea internațională de crime de război și crime împotriva umanității.

 

Traducere de Magdalena Savitchi, după articolul publicat de France24