Ce s-a ales, după un deceniu, de mișcarea ”Indignaților”?

Revista franceză Courrier International consacră acestui moment un documentar și constată că pentru unii, mișcarea Indignaților n-a fost, până la urmă, altceva decât o utopie. Iar pentru alții un succes mediatic, în primul rând.

În orice caz, vocile din presa spaniolă sunt de acord cu un lucru: mișcarea a marcat istoria recentă a Spaniei.

Totul a început, de fapt, la 15 mai 2011, cu câteva zile înainte de alegerile municipale spaniole, când mii de cetățeni au început să ocupe Puerta del Sol, piața centrală a Madridului.

Astfel că mișcarea protestatară a fost denumită imediat de jurnaliștii spanioli ”15-M”. În câteva zile, mișcarea și-a luat numele de „Indignații”, după numele unei populare cărți apărute în epocă, ”Indignați-vă!” a eseistului Stéphane Hessel.

Și s-a răspândit în marile orașe ale țării, într-un context marcat de consecințele crizei financiare din 2008.

Discursul mișcării a fost unul „antisistem” - împotriva crizei, șomajului, corupției sau chiar a sistemului politic bipartizan care exista în Spania de la revenirea democrației, după moartea dictatorului Franco, în 1975.

Toate acestea au fost asociate cu cererile pentru protecția statului bunăstării sau dezvoltarea democrației directe.

Zece ani mai târziu, constatăm că ”Indignații” și-au lăsat amprenta asupra vieții politice și sociale spaniole, chiar dacă presa spaniolă este divizată cu privire la impactul real.

”Cea mai inutilă și mai râncedă stângă radicală comunistă”

Mișcarea a căpătat o haină politică prin crearea partidului de stânga radical Podemos, în 2014, care se dorea un simbol al „noii politici”.

În același an, Podemos a devenit a patra forță națională după alegerile europene.Iar în 2019 a intrat într-un guvern de coaliție cu prim-ministrul socialist, Pedro Sánchez.

Pentru unii comentatori, mesajul a rămas în mintea oamenilor, dar acoperirea sa politică și instituțională a fost, în cele din urmă, modestă.

Pentru alții, recentele alegeri regionale de la Madrid, marcate de triumful Partidului Popular, au întors o pagină pentru Podemos și, prin extensie, pentru 15-M.

Înfrângerea stângii la alegerile legislative din regiunea Madrid a fost epilogul unui declin al acestei mișcări sociale. Unii spun chiar că proiectul „antisistem” promis tinerilor de către promotorii 15-M era în realitate doar „o înșelăciune” sancționată în cele din urmă, la vot.

Departe de a fi o noutate, proiectul a eșuat în fața ”celei mai inutile și mai râncede stângi radicale comuniste, reîncarnate în Podemos”, după cum comentează sursa citată.

Există și comentatori pentru care mișcarea este în continuare vie, mai ales că mai sunt destule motive pentru a fi indignat

Țara trece printr-o nouă criză, generată de pandemia Covid-19 și în plan politic, o altă extremă, cea dreaptă, se stabilește durabil în peisajul național.

Iar dacă este să căutăm un epilog al acestei povești, vom constata că marile crize generează răspunsuri antisistem. Pot fi mișcări de stânga, care reclamă o mai bună echitate socială, cum s-a întâmplat în timpul crizei financiare și a datoriilor. Sau pot fi mișcări îndreptate împotriva întregului eșafodaj politic și democratic, pe fondul restricțiilor sanitare, așa cum se întâmplă în perioada crizei coronavirusului.

Iar în cazul specific al Spaniei, o altă criză, generată de mișcările centrifuge și independentiste, nu face decât să alimenteze și mai mult extrema dreaptă. 

Cât de durabile sunt însă aceste construcții este deja un alt subiect.

Ascultați rubrica ”Eurocronica”, cu Ovidiu Nahoi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 8.45 și în reluare duminica, de la 15.00, numai la RFI România

Toate Eurocronicile lui Ovidiu Nahoi: http://www.rfi.ro/tag/eurocronica