Cum a devenit Arctica o miză geostrategică majoră?

Tensiunile geopolitice sau militarizarea Arcticii nu au făcut parte din agenda discuțiilor de la Reykjavik. Rusia, Statele Unite, Canada, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia și Islanda s-au întâlnit oficial pentru a discuta despre dezvoltarea durabilă, cooperarea pașnică și protejarea populațiilor autohtone amenințate de încălzirea globală, ale cărei efecte sunt de trei ori mai puternice în nordul îndepărtat decât pe restul planetei.

„Ne-am angajat să promovăm regiunea arctică ca fiind o regiune pașnică în care cooperarea în materie de climă, mediu, știință și securitate are câștig de cauză”, a declarat șeful diplomației americane Antony Blinken.

Teoretic, acest forum interguvernamental, care din 1996 reunește țările riverane, nu are drept scop rezolvarea problemelor de securitate militară. Acestea par totuși să facă obiectul summit-ului care are loc o dată la doi ani.

Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a declarat săptămâna trecută că Arctica este o zonă de influență care i se cuvine Moscovei și a denunțat „ofensiva” occidentală, în timp ce Antony Blinken, aflat într-o vizită oficială în Danemarca, atrage atenția asupra „intensificării anumitor activități militare în Arctica”.

Un alt Război Rece?

Începând cu 2010, Rusia a construit sau modernizat în total 14 baze militare care datau din epoca sovietică și a sporit numărul exercițiilor militare. De exemplu, la 24 martie 2017, autoritățile de la Moscova au simulat un atac cu avionul asupra unui radar norvegian. Anul trecut, forțele rusești au exersat salturi cu parașuta de la 10.000 de metri altitudine în zona Cercului polar, demonstrându-și capacitatea de lansare în condiții extreme.

Ca reacție la acțiunile Moscovei, NATO arată de ce este în stare prin exerciții militare din ce în ce mai frecvente. În 2018, exercițiul „Trident Juncture” din Norvegia a adunat trupe din 29 de țări membre, la care s-au alăturat cele ale Suediei și ale Finlandei. De o amploare nemaiîntâlnită de la sfârșitul Războiului Rece, exercițiul a stârnit furia autorităților de la Kremlin.

„Militarizarea este o realitate, dar nu are nimic de a face cu amploarea forțelor mobilizate în timpul Războiului Rece, susține Mikaa Mered, profesor de geopolitică Sciences Po, Institutul de Studii Politice din Paris și la HEC Paris, Școala de Înalte Studii Comerciale, contactat de echipa postului de televiziune francez France 24. ”În prezent, nici Rusia, nici Statele Unite nu sunt capabile să desfășoare forțe militare în Arctica în mai puțin de 48 de ore”.

Redescoperirea Arcticii

Arctica, teritoriu perceput o lungă perioadă de timp ca fiind ostil și inaccesibil, prezintă din nou interes pentru marile puteri mai ales dn 2007. În acel an, o succesiune de evenimente au readus Arctica în prim-plan:

La 9 iulie, prim-ministrul canadian Stephen Harper anunța construirea unui port în zona pasajului de Nord-Vest și a ținut un discurs despre „apărarea regiunii și suveranitatea canadiană asupra Arcticii”.

Reacția autorităților de la Moscova nu a întârziat. O lună mai târziu, un steag rusesc din titan este amplasat la Polul Nord de către Arthur Tchilingarov, explorator și vicepreședinte al Parlamentului rus. Acest gest simbolic marchează începutul revenirii interesului Rusiei pentru identitatea sa arctică, neglijată timp de câteva decenii.

La aceste evenimente geopolitice se adaugă observații științifice inedite. Institutul Polar Norvegian dezvăluie că, pentru prima dată de la începutul expedițiilor sale în 1972, pasajul Nord-Vest este „în întregime deschis navigației”.

Potrivit experților din cadrul IPCC (Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei), odată cu creșterea temperaturilor, banchiza e posibil să dispară complet până în vara lui 2030, formând noi căi maritime, în special în pasajul Nord-Est. Acesta ar deveni cea mai scurtă rută maritimă de legătură între Europa și Asia. Călătoira ar dura cu 12 zile mai puțin decât cea de pe ruta obișnuită, care trece prin Canalul Suez.

Pe de altă parte, deși un dezastru ecologic, topirea gheții poate aduce mari avantaje economice, deoarece Arctica este o regiune bogată în nichel, plumb, zinc, uraniu, platină, roci rare...

Potrivit unui studiu realizat de Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite (US Geological Survey) în 2008, zona arctică ar deține mai mult de 22% din rezervele mondiale de hidrocarburi încă nedescoperite, mai mult de 10% din rezervele mondiale de petrol și aproape 30% din rezervele de gaze naturale.

O mare majoritate a acestor hidrocarburi se află în zona economică exclusiv rusească, adică în porțiunea de ocean dintre apele teritoriale și cele internaționale.

Vladimir Putin mizează mult pe acest „El Dorado” polar și vrea să cvadrupleze până în 2025 volumul de marfă care tranzitează prin Arctica. Gigantica fabrică de lichefiere a gazelor din Sabetta, peninsula Iamal, concepută în colaborare cu China și grupul francez Total, este un simbol al acestor aspirații.

Aceste noi rute maritime sunt, de asemenea, o miză geostrategică importantă, amintește politologul Nicolas Tenzer, intervievat de echipa postului France 24. „Rusia, care dispune de cele mai multe căi de acces către Arctica, ar putea fi tentată să blocheze aceste rute în cazul escaladării tensiunilor cu țările vestice”.

„Miza secolului”

Dacă demonstrațiile de forță ale Rusiei din Arctica stârnesc neliniștea țărilor occidentale, mai ales de la invazia Crimeii în 2014, „în prezent nicio țară arctică nu are de câștigat de pe urma unui conflict armat în regiune”, remarcă Mikaa Mered, care amintește că instabilitatea ar alunga investitorii.

„În Arctica nu există niciun conflict de frontieră. În prezent este vorba doar de un conflict simbolic și de identitate care ia uneori forma unor discursuri belicoase. Toate țările arctice au însă același interes: reafirmarea controlului asupra teritoriului pentru a împiedica țările străine, să spunem China, să se instaleze acolo prin mijloace strategice sau militare”.

Într-adevăr, de câțiva ani, autoritățile de la Beijing nu își ascund atracția pentru acest vast teritoriu, situat la 1.400 de kilometri de coasta sa. „Interesul sporit pentru această regiune s-a concretizat începând cu 2004, odată cu construirea unei stații științifice în arhipelagul norvegian Svalbard”, explică Moikaa Mered. „China s-a impus treptat ca partener științific major, dar și ca partener economic”.

În 2013, Islanda a devenit prima țară europeană care a semnat un acord de liber schimb cu Beijingul. În același an, China își făcea intrarea în Consiliul Arctic, cu statutul de membru observator.

În ianuarie 2018, China și-a dezvăluit pentru prima dată politica arctică și s-a definit ca un „stat aproape arctic” – statut inventat, bazat pe o nouă interpretare a hărților. În doar câțiva ani, Beijingul a devenit primul investitor din zonă și s-a implicat în zeci de proiecte miniere, petroliere și proiecte privind gazele naturale.

„Cu cât mai mult se topește banchiza din Arctica, cu atât mai profitabil este să desfășori activități economice în această regiune. Prin urmare, va deveni un punct de convergență a puterilor emisferei nordice: Statele Unite, Rusia și China”, constată Mikaa Mered. „Arctica este miza secolului următor”.

Traducere de Andreea Sefciuchevici după articolul publicat de France 24