Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Despre ziua de 11 iunie – nu, nu aceea cu ”naționalizarea”...

bibescu.jpg

Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Românești, a abdicat la 11 iunie 1848
Image source: 
Portret de Paulus Petrovitz (1844) via Wikimedia Commons

O veche stradă din București, situată undeva în spatele Palatului Patriarhiei , poartă numele de 11 Iunie. Gândul poate să ne ducă imediat la 11 iunie 1948, data intrării în vigoare a decretului comunist prin care băncile și întreprinderile au fost smulse proprietarilor de drept și trecute în mâinile statului.

În realitate, este vorba despre un alt 11 iunie, petrecut cu exact 100 de ani mai devreme, la 1848, când domnitorul Țării Românești, Gheorghe Bibescu, a abdicat sub presiunea străzii, însuflețită de ideile de libertate ale vremii.

A fost instaurat guvernul revoluționar și Proclamația citită cu două zile mai devreme, la Islaz, a devenit Constituție provizorie.

Merită să zăbovim puțin asupra acestui text și a împrejurărilor de atunci.  Pentru că acea proclamație este una foarte îndrăzneață, fie și dacă o privim prin standardele epocii actuale.

 

Așadar, ce fel de țară își imaginau cei de la 1848?

Să privim câteva din punctele proclamației de la Islaz: o țară independentă, în care oamenii să fie egali în drepturi politice și fiecare să contribuie la bugetul statului; libertatea absolută a tiparului; abolirea pedepsei cu moartea; dreptul tuturor la educație; responsabilitatea miniștrilor pentru funcțiile ocupate, numirea pe bază de meritocrație și nu prin voința domnitorului; alegerea domnitorului, odată la cinci ani, prin votul tuturor; emanciparea evreilor și acordarea de drepturi politice egale tururor celor de altă credință. 

Alte prevederi aveau în vedere, cum era și firesc la vremea aceea, ieșirea din niște cutume feudale, care țineau în loc progresul țării: desființarea clăcii, eliberarea romilor din sclavie, emanciparea mănăstirilor închinate.

Multora li se poate părea și azi un miracol cum de aceste idei, care însuflețeau atunci întreaga Europă occidentală, au putut avea un asemenea ecou și într-un București uitat de Dumnezeu prin praful Balcanilor. Mai ales că, iată, românii sunt singura națiune europeană ortodoxă care a avut o revoluție la 1848.

 

Citește și: Gheorghe Bibescu, principele care a abdicat pentru a nu reprima o revoluție

 

Ne putem lesne imagina că, în epocă, revoluționarii de la 1848 apăreau ca niște ciudățenii.

Se îmbrăcau după moda occidentală și nu după portul tradițional. Vorbeau franțuzește. Aveau educație occidentală și veneau cu obiceiuri occidentale, din care, de pildă, plăceri boierești precum mestecatul ciubucului sau pufăitul narghilelei nu făceau parte.

După cum știm, guvernul revoluționar de la București n-a durat decât o vară, cum se spune. Dar până la urmă, idealurile sale aveau să fie atinse, mai mult sau mai puțin, după Unirea de la 1859, pe măsura consolidării statului român modern. Și, iarăși după cum știm, totul avea să fie de-construit după instaurarea comunismului.

Aceasta este, până la urmă, povestea pe care ne-o spune Strada 11 Iunie din București. O zi care a prefigurat o Românie modernă și europeană în contrast cu o alta, care a marcat intrarea într-o lungă perioadă de întuneric.

 

Ascultați rubrica ”Eurocronica”, cu Ovidiu Nahoi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 8.45 și în reluare duminica, de la 15.00, numai la RFI România

Toate Eurocronicile lui Ovidiu Nahoi: http://www.rfi.ro/tag/eurocronica

 
Eurocronica din 11 iunie 2021