Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Istoria sudului american: nostalgie și adevăr--interviu cu Karen Cox

coxuncc1.jpg

Karen Cox, profesoară de istorie la Universitatea statului Carolina de Nord--Charlotte
Karen Cox, profesoară de istorie la Universitatea statului Carolina de Nord--Charlotte
Image source: 
UNCC

Karen Cox, profesoară de istorie la Universitatea statului Carolina de Nord--Charlotte,  expertă de prim rang în problematica politică, socială și culturală a sudului american, a  publicat în luna februarie a acestui an, la editura universitățîi unde preda,  volumul NIMIC ÎN COMUN:  Monumente Confederate și Lupta pentru Dreptate Rasială,  studiu de contextualizare a unui subiect de mare actualitate "războiul" purtat de o amplă coaliție de grupări civice împotriva persistenței în spațiul public a simbolurilor Confederației secesioniste, simboluri ale sclaviei, violenței rasiale și discriminării. Ea este autoarea a  două apreciate și premiate cărți despre Sudul american, miticul Dixie-- FIICELE SUDULUI și, în 2011, VISÎND DESPRE SUD--și editoare a unui număr de antologii consacrate culturii și civilizației acelui spațiu de tradiție și contradicții.  În calitate de comentatoare, Karen Cox este  o prezența remarcată în spațiul mediatic american și internațional.

Războiul de Secesiune refuză să fie istorie. Nostalgicii trecutului și optimiștii progresului, ai incluziunii, par încleștați într-o bătălie fără de sfîrșit.  Cele 11 state care s-au ridicat împotriva guvernului federal și în apărarea sclaviei s-au refugiat, după finele conflictului, în 1865, într-o istorie  aseptizată, mitologizată și mistificată, în care ungherele întunecate sunt luminate în rozul selectiv al memoriei.  Un rol important în conservarea acestei memorii parțiale, acestei versiuni amputate a istoriei,  îl joacă monumentele, majoritatea statui, prezente și în spațiul public, unde întră în conflict, în dialog al surzilor, cu  versiunile istorice ale exclusilor și victimelor. În momente de tensiune socială și rasială, aceste monumente sunt alungate de pe socluri. 16 au fost doborite de pe piedestale în 2015, după masacrul din biserica afro-americană Mother Emanuel, 55 după Charlottesville în 2017, 34 pînă acum după protestele Black Lives Matter de anul trecut. În iulie trecut una dintre cele 220 de statui ale liderului sudist Robert Lee, cea mai importantă, cea mai grea simbolic dintre ele, cea din Rotonda Capitoliului de la Washington, a fost înlocuită cu una a eroinei luptei antisegregationiste Barbara Johns,  și mazilita la Muzeul de Istorie și Cultură a Virginiei din Richmond, capitala Confederației sudiste. Au fost înlăturate din spațiul public, în valul revendicativ din 2020, 70% din monumentele din Maryland, 50% din cele californiene, 22% dintre cele înălțate în Florida și Oklahoma.  Peste 1,700 rămîn, mai bine de jumătate dintre ele în Virginia, Carolina de Nord, Georgia și Texas.

Karen Cox:  Criticile au început îndată după înălțarea monumentelor, în secolul al XIX-lea.  Frederick Douglass le-a numit "monumente ale nebuniei". Negrii din sud au obiectat multă vreme, dar nu în public, pentru că și-ar fi riscat viața. După intrarea în vigoare a legii drepturilor civice, în 1965, numărul protestelor deschise a crescut, mișcarea luînd cu adevărat amploare în 2015, după masacrul de la Charleston, unde Dylann Roof a intrat în biserica Mother Emanuel și a împușcat mortal 9 enoriași negri. A venit apoi, în 2017, la Charlottesville, marșul naționalist alb UNIȚI DREAPTA. Protestele ce i-au urmat au dus la înlăturarea altor monumente confederate.  Uciderea lui George Floyd a declanșat vara trecută proteste mondiale împotriva monumentelor asociate rasismului și suprematismului alb. 

Reporter:  De ce rămîn în spațiul public, dacă evocă atîtea aspecte negative ale trecutului american?

Karen Cox:  Rămîn în primul rînd pentru că, de la masacrul din 2015, cîteva state sudice au adoptat legi de protecție a monumentelor, cu urmarea că nu se permite înlăturarea din spațiul public nici acolo unde autorități locale ar dori s-o facă. Se întîmplă în majoritatea statelor foste confederate, cu excepția Virginiei, unde controlul Parlamentului a fost preluat de către Democrați, care au conferit localităților, prin lege,   autoritatea de a decide soarta monumentelor. 

Reporter: Care sunt argumentele descendenților biologici sau spirituali ai perdantilor în favoarea rememorării cauzei sclaviei și discriminării?

Karen Cox:  Vorbesc despre moștenirea lor, moștenirea sudică. Nu spun că această "moștenire" este doar pentru albi. Acesta este argumentul lor principal. Celălalt argument pe care-l avansează este că a înlătura un monument înseamnă a șterge istoria. 

Reporter:  Există și un aspect emoțional, mai ușor de înțeles, al acestui atașament. Pentru mulți, cei care au luptat sub flamura Confederației sunt familie, trecut familial greu de repudiat.

Karen Cox:  Sunt de acord că persoanele care apară aceste obiecte pot fi atașați afectiv de ele. POT fi. Numai că în atmosfera rasială supraîncărcată din America actuală, e aproape ca și cum le-ar proteja din motive avînd de-a face cu protejarea patriarhatului sudic alb. Grupuri precum FIII  VETERANILOR CONFEDERAȚIEI SUDISTE, care utilizează iconografie confederată, par a crede că înlăturarea unui monument este o jignire adusă lor personal ca albi din sud, albi americani în general.  Îi lezează nu doar înlăturarea monumentelor, îi deranjează pînă și simpla lor criticare. 

Reporter:  S-au confruntat acești oameni-- atît de investiți, din motive uneori lesne de înțeles, în apărarea cauzei--cu trecutul adevărat, cu tot întunericul lui? Cum justifică sclavia, segregarea și celelalte forme de violență rasială?

Karen Cox:  Ocolesc aceste chestiuni. Resping ideea că Războiul de Secesiune a fost luptat pentru apărarea și perspetuarea sclaviei, refuză orice discuție despre segregare, discriminare sau violență rasială. Sunt nostalgici ai unei "moșteniri" sterilizate, curățate de părțile întunecate ale istoriei sudului, istoriei Americii. 

Reporter:  La 6 ianuarie 2021, la Washington,  gloata ce a luat cu asalt Capitoliul flutura și steaguri ale Confederației. Cum trebuie înțeleasă această reînviere a trecutului, ce semnificație are apariția  simbolului confederat în centrul puterii americane de astăzi?

Karen Cox:  Mulți istorici și americani de rînd s-au simțit insultați de apariția acelui steag pe holurile Capitoliului. E steagul trădării, steagul ce amintește de oameni care au luptat cu arma-n mînă împotriva Statelor Unite. Într-un sens, este exact ce s-a întîmplat la Capitoliu: indivizi au protestat violent împotriva propriului guvern. 

Reporter: Le alungăm din spațiul public, dar ce facem cu ele, unde păstrăm aceste monumente dacă le  păstrăm? Unde le este locul?

Karen Cox:  Nu cred că există loc pentru monumentele pro-sclavie. Unde o sfirsesc? Unele comunități le-au dus în cimitire; multe au sfîrșit în magazii, unele au fost relocalizate în Parcuri de comemorare a bătăliilor Războiului de Secesiune. Unde nu trebuie să fie să fie cu nici un chip este în spații oficiale--tribunale, Parlamente--care sunt concepute ca spații ale democrației.  

Reporter:  Cum trebuie interpretat "războiul monumentelor"? Cînd ne îndepărtăm de un trecut comun, ce  șanse sunt de a construi un viitor comun?

Karen Cox:  Controversele în privința monumentelor sunt simptomul unor diviziuni naționale mai largi. Ne aflăm deja într-un război asupra adevărului istoric--însuși studiul istoriei a devenit cîmp de bătălie. Există tentative de radiere sau sterilizare a istoriei țării noastre, prin interzicerea predării unor subiecte precum sclavia sau rasismul. Se încearcă perpetuarea nostalgiei, nu a adevărului. N-ar trebui să ne fie teamă de istoria noastră, ar trebui să învățăm din ea. 

 

Toate interviurile realizate de corespondentul RFI în SUA, Radu Tudor: http://www.rfi.ro/tag/interviu-sua

 
Karen Cox intervievată de Radu Tudor, corespondent RFI în SUA