Balcanii de Vest: de ce aderarea la UE nu poate primi un termen clar

Să ne amintim că încă de la summitul de la Salonic, din 2003, Balcanilor de Vest, sfâșiați de războaie, corupție și proastă guvernare, li s-a dat, totuși, o perspectivă de aderare, văzută ca o încurajare pentru reforme absolut necesare. La castelul Brdo din Slovenia, în 2021, perspectiva rămâne. Dar drumul se arată în continuare, foarte lung pentru Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia.

Un inventar nesfârșit de probleme

Situația este, într-adevăr, una complicată. Pe de o parte, nu există o abordare unitară între membrii Uniunii. Țări precum Austria, Croația, Grecia, Irlanda, Slovenia, Cehia, Ungaria sau România cer pași mai hotărâți către extindere. Alți membri, precum Franța, Germania sau Olanda sunt mai  prudenți  - știind probabil că ideea extinderii se vinde prost în politica internă.

Există apoi probleme bilaterale. Bulgaria se opune aderării Macedoniei de Nord din cauza unui diferend legat de limba macedoneană. Bulgarii o consideră sinonimă cu a lor, ceea ce macedonenii nu recunosc. Acest blocaj se extinde, indirect, asupra Albaniei. Iar vechile animozități între croați și sârbi nu s-au stins și s-au văzut foarte bine în timpul crizei migrației din 2015.

Sunt apoi probleme locale nerezolvate. Bosnia și Herțegovina nu este un stat funcțional, Serbia și Kosovo sunt blocate în diferende practic ireconciliabile, relațiile dintre Serbia și Albania sunt cât se poate de tensionate.

Iar statele membre au dreptate, în cele din urmă, să se teamă ca nu cumva să importe aceste probleme, complicând astfel un sistem de decizie care și așa funcționează destul de greu.

Și totuși, cât de omogeni sunt Balcanii?

Dar poate că cea mai mare problemă rezidă tocmai din punerea la pachet a statelor din Balcanii de Vest, pentru că, în realitate, acestea nu se aseamănă prea mult.

Sub Alexander Vucic, Serbia a devenit o autocrație legată strâns de Rusia și care nu mai are nimic de-a face cu standardele europene.

Țara vecină, Muntenegru, a trecut de la o guvernare pro-occidentală, dar autoritară și coruptă a lui Milo Djukanovic, la una pro-sârbă și pro-rusă.

Bosnia și Herțegovina este prizoniera entității sârbe din cadrul republicii federale, care privește spre Belgrad și Moscova.

Albania, cu tot angajamentul occidental, rămâne grevată de corupție și violență. Kosovo nu este nici pe departe un stat consolidat.

Macedonia de Nord pare a face notă discordantă. Mica republică a reușit să răstoarne, prin vot și manifestații publice, un guvern iliberal, corupt și abuziv, care printre altele dezvoltase un amplu sistem de  interceptare a comunicațiilor îndreptat împotriva opoziției și activiștilor civici. Apoi, a trecut cu bine peste un referendum dificil privind schimbarea numelui, în ciuda interferenței ruse.

Poate că Skopje are acum toate motivele să se simtă frustrat că eforturile nu-i sunt recunoscute la adevărata lor dimensiune.

Și, până când UE să găsească abordarea mai nuanțată a regiunii, un lucru devine clar: Rusia, China sau Turcia sunt tot mai mult prezente în regiune, politic și economic. La fel, cu nuanțele de rigoare: Rusia este mai vizibilă în Serbia și Republica Srpska, entitatea sârbă din Bosnia. Turcia, în regiunile preponderent musulmane. În timp ce China încearcă peste tot unde este posibil, punând apoi un preț mare, cum aveau să constate, pe pielea lor, muntenegrenii.

Judecând după acest tablou complicat, o soluție globală pentru regiune pare greu de găsit. Ceea ce face ca vorbele lui sir Winston Churchill să pară valabile și azi: Balcanii produc mai multă istorie decât pot să consume.

Ascultați rubrica ”Eurocronica”, cu Ovidiu Nahoi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 8.45 și în reluare duminica, de la 15.00, numai la RFI România

Toate Eurocronicile lui Ovidiu Nahoi: http://www.rfi.ro/tag/eurocronica