Atentatul terorist comis de legionari la Timişoara în 1938 (Partea a II-a)

Nu numai în memorialistica legionară, ci şi în cea a unor simpatizanţi, convertiţi în diferite împrejurări – inclusiv în detenţie - la doctrina gardismului, se afirmă că acţiunile violente nu pot fi imputate adepţilor lui Codreanu, arestat la începutul anului 1938.

Unii memorialişti încearcă să demonstreze că responsabilitatea i-ar reveni exclusiv lui Horia Sima, succesorul lui Codreanu în fruntea Gărzii de Fier. În realitate spiritul violent şi pofta răzbunării, politica de ameninţare şi anihilare a celor consideraţi a fi adversari, duşmani sau trădători au dominat de la bun început această grupare extremistă de dreapta.

Concordanţa ideologică, acţionismul violent şi fanatic au fost elementele dominante care au impulsionat aderenţii şi simpatizanţii să treacă la fapte, întrebuinţînd forţa brutală, metode crude de constrîngere agresivă şi siluire - deci metode care nu excludeau nici asasinatul mişelesc şi premeditat.

Mulţi dintre legionari nu s-au debarasat nici în timpul detenţiei de aceste reflexe „interiorizate”, încercînd să-şi impună prin violenţă opiniile impregnate de intoleranţă, trecînd la intimidarea şi agresarea adversarilor sau a celor consideraţi că au părăsit linia doctrinară şi politică a gardismului.

Astfel, Nichifor Crainic, de exemplu, a fost martorul unor acţiuni de „pedepsire” în timpul detenţiei. El însuşi a devenit victima unor agresiuni după ce a îndrăznit să-l califice drept „escroc” pe fostul prefect legionar al capitalei, implicat direct în asasinarea a peste 60 de deţinuţi, în noiembrie 1940, de către un comando gardist.

Un legionar „înfuriat s-a năpustit asupra mea cu injurii grosolane, strigînd că nu-mi permite să vorbesc astfel despre un fruntaş legionar care şi-a plătit cu viaţa credinţa politică. Chiar dacă ar fi fost escroc – a accentuat [legionarul Gheorghe] Dima – el s-a purificat prin jertfa adusă mişcării’”.

În continuare, Crainic zice că a scăpat de furia acestui codeţinut legionar, „în stare să mă sfîşie”, datorită prezenţei unui alt coleg de celulă. În timpul celor trei luni, cît a stat în aceeaşi celulă cu legionarul amintit, Crainic mărturiseşte că „a fost supus la cele mai înjositoare umilinţe”. (Cf. „Declaraţie în legătură cu violenţele dintre legionari”, redactată de Nichifor Crainic pe 15 august 1961 în penitenciarul din Aiud, ACNSAS, D 013484, vol. 9, ff. 163-166, aici f. 163.)

Inscripţionare neolegionară pe piatra memorială dedicată lui Armand Călinescu, ucis de un grup de legionari, condus de Miti Dumitrescu (Foto: W. Totok)

Legionarii şi atentatul de la Timişoara

Atentatul din Timişoara este o dovadă clară că el nu a fost opera individuală a unor indivizi „descreieraţi”. Această faptă criminală se înscrie în logica acţionismului doctrinar al legionarismului, a fost planificat şi săvîrşit de către persoane care au materializat ideile şi concepţiile teoretice ale lui Codreanu, Ion Moţa, Vasile Marin şi Horia Sima.

În sala Teatrului Comunal (astăzi sala comună a Teatrului German de Stat şi a Teatrului Maghiar din Timişoara) era programat în seara zilei de 26 noiembrie un spectacol al cunoscutei cîntereţe şi actriţe Sidy Thal (ortografiat, pe alocuri, şi Sidi Tal). Presa vremii a întîmpinat cu elogii spectacolele în care apărea Sidy Thal, născută, în 1912, la Cernăuţi, decedată în 1983 în acelaşi oraş.

Sidy Thal (Foto: Youtube)

Toate biletele pentru spectacolul din Timişoara au fost vîndute. La cîteva minute după începerea spectacolului în sală explodează două grenade. Publicul panicat încearcă să părăsească sala.

Într-o primă radiotelegramă, trimisă de către inspectorul de poliţie Cornel Sava (deja la ora 22,25) la Bucureşti se vorbeşte despre „o bombă” aruncată „din galerie în parter” care „a rănit 20 de persoane”.

Un raport al Inspectoratului de Jandarmi, trimis tot atunci la Bucureşti, cuprinde deja mai multe amănunte. În raport se vorbeşte despre „două bombe” aruncate de la „galerie” care au făcut multe victime. „Pînă în prezent sunt 3 morţi şi circa 30 de răniţi”.

Se precizează că autorii „nu au fost descoperiţi”, dar că „în oraş e linişte” şi că „cercetările sunt în curs”. Un alt raport, întocmit în cursul nopţii cuprinde o primă listă nominală cu cei internaţi în „spitale şi sanatorii”, cît şi numele unui mort. Tot acolo se mai spune că 30 de persoane au avut răni uşoare şi n-au avut nevoie de „îngrijiri medicale”.

A doua zi, autorităţile au reuşit să culeagă mai multe date, raportînd la Bucureşti că atentatul a fost comis de o persoană care a aruncat „două grenade de mînă”. Documentul cuprinde un bilanţ din care rezultă că trei persoane au murit, circa 30 au fost grav rănite şi 42 au suferit leziuni uşoare.

Imediat după atentat, poliţia şi Siguranţa „au oprit toate convorbirile telefonice interurbane şi cu străinătatea”, s-au închis intrările în oraş, s-au făcut razii şi verificări în localuri. Totodată, s-au identificat mai mulţi martori, s-au făcut fotografii şi s-au strîns probe de la faţa locului.

Cenzura a primit dispoziţia să nu permită publicarea vreunui articol despre atentat.

Astfel se explică de ce despre atentatul sîngeros din Timişoara nu se ştie aproape nimic, în afară de faptul că a avut loc. De amintit ar mai fi că în urma zvonurilor care au început să circule, presa străină a ajuns în posesia unor informaţii care au fost publicate în ziarul francez „Le Temps”, dar şi în oficiosul nazist „Völkischer Beobachter” şi în ziarele Austriei anexate, „Neues Wiener Tagblatt” şi „Salzburger Volksblatt”.

În ştirea din „Völkischer Beobachter” (28.11. 1938, p. 5) se spune că spectatorii erau evrei, dintre care trei au murit. „Neues Wiener Tagblatt” (29.11., p. 4) completează ştirea cu o serie de informaţii similare, în care este vorba despre acţiuni contra evreilor din alte ţări.