Kazahstanul în pragul revoluției

Revoltă cu viteza unui ciclon

Pe data de 2 ianuarie, în orașul Janaozen din sud-vestul Kazahstanului, câteva sute de șoferi au început un protest socio-economic, după ce, la capătul unei reforme a sistemului de plăți pentru gaz lichefiat, carburantul principal în multe regiuni din Kazahstan, prețul s-a dublat. Aparent un motiv legitim pentru orice protest local, însă destul de nerealist pentru începutul a ceea ce în doar trei zile avea să devină o revoltă națională cu accent clar de revoluție.

Protestul ar fi trecut relativ neobservat, dacă nu ar fi fost atinse două aspecte. Primul, revolta a început într-un oraș simbol din punct de vedere al potențialul de protest împotriva regimului kazah construit instituțional în jurul lui Nursultan Nazarbaev. Orașul Janaozen, un oraș industrial, oraș de petroliști, a mai fost martor al unei revolte în decembrie 2011, atunci când din motive similare, adică socio-economice, mii de muncitori au ieșit la proteste, iar autoritățile au răspuns printr-un masacru. Au fost împușcați atunci, conform unor investigații ulterioare, câteva sute de muncitori, iar memoria masacrului a rămas vie în conștiința multor kazahi de rând.

Cel de-al doilea aspect ține de efectul de contagiune rapidă pe care l-a urmat revolta. Practic, cu o zi mai târziu, protestul s-a răspândit în alte patru orașe mari din vestul și nord-vestul Kazahstanului, iar în cea de treia zi protestul a devenit național, incluzând cele două capitale Nur-Sultan, capitala politică, și Alma-Atî, capitala economic-financiară a Kazahstanului. Răspunsul inițial al guvernului kazah față de revendicări, fie a întârziat, fie a fost unul arogant și sfidător. Președintele kazah, Kassîm-Jomart Tokaev, chiar dacă s-a arătat deschis la unele concesii, a declarat că ”nu le recomandă celor doritori să iasă în stradă, fiindcă își compromit viitorul.”

Între timp, pe măsură ce președintele Tokaev dădea dispoziții pentru măsuri de reducere a scumpirilor la carburanți, chiar în a doua zi a protestului revendicările s-au extins puternic asupra unei agende politice structurale, agendă respinsă timp de decenii de regimul lui Nazarbaev. Protestatarii au început a revendica reforme politice, cerând demisia guvernului, dar și a liderului din umbră al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev. La acestea s-au adăugat ulterior și revenirea la constituția din 1993, precum și liberalizarea sistemului politic kazah. Evident, protestele au escaladat, iar sediile autorităților locale din mai multe orașe învăluite de protest au fost atacate și incendiate. În același timp, în unele orașe, structurile de forță, poliția în primul rând, au trecut de partea protestatarilor.

Ieri seara, președintele kazah, Kassâm-Jomart Tokaev a declarat că ”guvernul va răspunde cu duritate maximă la violențe”, dar puțini observatori mai pot garanta în acest moment că în câteva zile președintele Tokaev nu va urma aceeași cale a exilului în Rusia sau aiurea. Totuși, acesta a mai declarat că ”intenționează să rămână fidel și activ în postul său legitim de președinte”. Între timp, același Tokaev, dar și anumiți generali kazahi au făcut apel la susținere din partea Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, practic aripa militară a CSI. Până în prezent, răspuns pozitiv a fost primit din partea Armeniei și a Belarusului. Ba chiar mai mult, în cel privește pe Lukașenka, acesta a demonstrat ieri un spirit pro-activ, inițiind chiar o convorbire telefonică colectiva în compania lui Tokaev și Putin.

De la Elbasî la Șal, ket! în numai trei zile

În acest moment, oricine urmărește evoluția regimurilor autocrate cu accente dictatoriale din spațiul post-sovietic, trăiește un sentiment de șoc, deoarece regimul lui Nursultan Nazarbaev era considerat până ieri un regim model de consolidare și mimare a tranziției de putere în sistemul politic și instituțional.

Cum se explică această lovitură de teatru? Explicația cea mai la îndemână pare a fi de natură economic-politică. Kazahstanul este printre primele zece cele mai bogate state din lume în resurse minerale. Practic nu există element chimic din tabelul periodic al lui Mendeleev pe care Kazahstanul nu-l poate extrage sau obține din resursele minerale pe care le posedă. În mod normal această țară ar fi trebuit să prospere exact cum o afirmă sloganele multor protestatari: ”ar fi trebuit să trăim ca în Dubai”. Realitatea este însă mult sub așteptări. Kazahul mediu statistic, are cam 30 de ani, este șomer, iar dacă are norocul să fie angajat atunci câștigă în medie pe economie cam $570. Cu alte cuvinte, populația Kazahstanului este tânără, săracă și puternic stratificată, acolo unde o mare majoritate duce o viață modestă sau săracă, iar un segment îngust al cleptocrației regimului Nazarbaev se complace în opulență.    

În vârstă de 82 de ani, Nursultan Nazarbaev a condus Kazahstanul cu mână de fier timp de peste 30 de ani. În 2019, acesta a modificat constituția prin care și-a arogat titlul de Elbasî, adică Lider sau Tată al Națiunii pe viață. Totodată acesta a continuat să conducă Kazahstanul din umbră, prin intermediul a două organisme instituționale și politice. Primul este Consiliul de Securitate al cărui șef pe viață a devenit imediat ce a părăsit postul de președinte, și cel de-al doilea este partidul său – Nur Otan, tradus prin ”Lumina Patriei”, un partid stat care a servit perfect interesele nomenclaturii formate și cultivate de-a lungul a peste trei decenii de sistemul cleptocratic al lui Nursultan Nazarbaev. Ei bine, acestui elbasî al Kazahstanului, cu siguranță nu i-ar fi trecut prin minte cu numai două zile în urmă că sutele de mii de kazahi care au ieșit la proteste vor fi scandat în unison Șal, ket!, ceea ce se traduce prin ”Pleacă, bătrâne!”. Nazarbaev a fost demis ieri de către Tokaev dintr-un post pe care teoretic era legitimat să-l ocupe pe viață. Ulterior au apărut informații că elbasî al kazahilor a ales calea exilului, pentru moment în Rusia.

Un nou spectru al anexărilor?

La acest moment a devenit cât se poate de clar că modelul autoritarist kazah de tranziție a puterii nu mai funcționează, ceea ce cu siguranță provoacă multă insomnie atât la Kremlin, cât și în Palatul Republicii din Minsk, în special având în vedere că atât Putin, cât și Lukașenka s-au condus până în prezent de modelul kazah pentru a mima tranziții de putere ce le-ar permite controlul asupra sistemelor politice pe care le conduc. Totodată, la orizont planează încă o potențială problemă. Ce se va întâmpla cu planurile grandioase și grandomane ale lui Putin de anexare a Ucrainei, din moment ce în următoarele săptămâni Kazahstanul ar putea să fie aruncat într-un conflict civil armat similar cu Euro-maidanul ucrainean din 2013-2014? Se vor trezi oare kazahii cu omuleți verzi în nordul Kazahstanului așa cum s-a întâmplat în Crimeea? Au oare evenimentele curente din Kazahstan influență asupra stării de spirit a populației din Rusia și Belarus? Sunt doar câteva întrebări de început la care nimeni nu s-ar fi gândit cu două zile în urmă.