O realitate atroce: ”lagărele de filtrare” rusești din zona Mariupol

un_soldat_rus_poate_fi_observat_langa_localnici_din_mariupol_care_asteapta_sa_primesca_un_ajutor_umanitar_ucraina_23_martie_2022.

Un soldat rus poate fi observat lânga localnici din Mariupol care asteapta sa primesca un ajutor umanitar, Ucraina, 23 martie 2022.
Sursa imaginii: 
© REUTERS/Alexander Ermochenko

Până de curând, Maria Vdovychenko, în vârstă de 17 ani, a locuit împreună cu familia ei în Mariupol. Era lidera elevilor școlii, a studiat bandura (un instrument muzical tradițional ucrainean) și mergea la biserică cu părinții ei. Viața ei s-a schimbat brusc pe 24 februarie.

Când a început bombardarea orașului, casa a devenit o ruină. Familia Mariei a decis să plece din Mariupol. Au avut un drum greu de parcurs până în Ucraina ”liberă”, iar obstacolul cel mai greu s-a dovedit lagărul rusesc de filtrare.

În urma tratamentelor aplicate de ruși, tatăl Mariei aproape că și-a pierdut vederea. Cu un ochi nu mai vede deloc iar cu celălalt vede ca printr-o pungă de celofan. Urmează un tratament lung, dificil și costisitor. Maria povestește grozăviile prin care a trecut împreună cu familia ei :

”Mașina ajunge la punctul de control. Se verifică fiecare buzunar, torpedoul, portbagajul, fiecare geantă. Bărbații sunt forțați să se dezbrace pe stradă, lângă mașini. Rușii caută tatuaje, care ar arăta că sunt „naționaliști”.

Se poate întâmpla ca nu toți pasagerii dintr-o mașină să treacă filtrarea: În unele cazuri, opreau pe unul dintre membrii familiei iar mașina trebuia să meargă mai departe. Oamenii erau confuzi. Rușii aveau arme, ucrainenii nu aveau nimic.

Ne-a venit rândul la ora 11 seara, eram ultima mașină în acea zi. Am fost chemați și verificați. Mama nu mai putea umbla din cauza bolii ei.

Eu și tatăl meu am ieșit. La o distanta de 200 de metri de mașina noastră era un container cu doua camere. Oamenii epuizați stăteau pe stradă, nu aveau haine, afară era frig. Picioarele mi-au înghețat atât de tare încât nu-mi simțeam degetele.

I-am auzit pe soldații ruși vorbind despre femeile pe care le-au torturat.

I-am auzit vorbind între ei: „Și pe cel care nu a trecut, unde l-ai dus?” – l-a întrebat unul pe celălalt. "Păi l-am împușcat. Zece oameni poate mai mult. Nu mai număr, am obosit deja".

Un bărbat, care trecea prin filtrare, a ieșit cu ochi uriași, speriați. El tremura. El a spus că a fost un interogatoriu aspru și l-au bătut. Soția lui nu a fost eliberată.

Apoi a venit rândul nostru. Eu am mers într-o cameră de filtrare, tatăl meu în alta.

Mi s-au luat amprentele, mi-au fost scanate documente, mi-a fost verificat telefonul. Mi-au pus întrebări provocatoare. Despre guvern, Ucraina, despre propriile mele poziții. Ei căutau oameni care-și iubeau patria, care să-și dorească să trăiască viața normal. Au batjocorit, au umilit, au înjurat, au bătut.

Mi-au luat pașaportul și au văzut că am 17 ani. Nu le-a plăcut, m-au împins de acolo și am fost însoțita la mașină de un soldat înarmat.

Mama m-a văzut singură. A început să intre în panică: Ce e cu tata? Nu a trecut? A fost deja ucis? Este hărțuit? Iar eu n-am putut spune nimic. Mama nu știa ce putea să se întâmple în continuare.

Cu toate acestea, tata s-a întors în 40 de minute. L-am văzut împins afară. A ieșit și a căzut. Încerca să se ridice și cădea. Dar tot a ajuns la mașină.

A urcat cu greu în mașină, a apăsat pe accelerație și am pornit. Nu exista un drum direct spre Berdiansk: podul fusese aruncat în aer, așa că mergeam pe la periferie, prin sate. Am văzut cadavre, echipamente militare sparte.

Deja pe drum, tatăl a început să aibă probleme de vedere. În Berdiansk am petrecut noaptea în mașină. Deja acolo, tatăl a povestit cum a avut loc filtrarea lui.

I s-au cerut acte, amprente, a fost dezbrăcat și percheziționat. Au început să-l interogheze. Când au văzut că telefonul lui este gol, au început întrebările: "De ce este telefonul gol? Ce ascunzi? Nu te credem!". Și a fost lovit în cap. Apoi nu și-a mai amintit cine, cum și ce. Își amintește doar cum s-a trezit pe stradă. Tatăl meu și-a pierdut vederea din cauza acelei bătăi, iar noi trebuia să mergem mai departe.

Existau 27 de puncte de control de la Berdiansk la Zaporizhia, iar la fiecare dintre ele am fost verificați: documente, mașină și am fost întrebați dacă am fost filtrați.

Ei furau de la oameni mâncare, haine groase, au cerut țigări și chiar au fost întrebați despre droguri și alcool.

Noi mergeam în timp ce se desfășurau lupte în apropiere. Ceva a zburat sub mașină, a avut loc o explozie, mașina a sărit. Tatăl meu mi-a spus să nu-mi fac griji – poate a fost o petardă. Dar am înțeles că în război nu erau petarde.

Drumul a fost anevoios. Am văzut case distruse, mine antitanc în mijlocul drumului, tancuri cu litera Z în curți, cadavre arse de-a lungul drumului, mașini sparte. Pădurea ardea în jurul nostru.

În zori am ajuns la Orikhovo, regiunea Zaporozhia. În fața noastră, pe drum, erau grămezi de pietre, arici și spini militari. Și apoi am văzut steagul ucrainean în față. La început ne-am speriat: este o provocare? Acesta este un alt examen pe care trebuie să-l trecem?

Am fost opriți: "Bună ziua! Vă rog să-mi arătați documentele."

Le-am arătat, deși încă eram convinși că era o provocare.

„Nu vă temeți. Aceasta este Ucraina", ne-au spus ei.

Am început să plângem. Nu ne venea să credem că suntem sub protecție, că ne-am găsit pământul”.

 

Articol realizat cu sprijinul studenților voluntari din Ucraina.

Sursa: hromadske.ua

 

Alte mărturii ale civililor sinistrați din Ucraina în urma războiului declanșat de Rusia aici