Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


De ce în Franța nu este nevoie să ai o funcție aleasă ca să devii prim-ministru

19mai_ar1.jpg

Jean Castex, fostul prim-ministru al Franței, o întâmpină pe succesoarea sa, Elisabeth Borne, la Hotelul Matignon, reședința oficială a prim-ministrului din Paris, pe 16 mai 2022
Sursa imaginii: 
Reuters/Pool via RFI

În Franța se apropie alegerile legislative, cu un nou prim-ministru însărcinat să se asigure că partidul președintelui Emmanuel Macron își păstrează majoritatea în parlament. Este o sarcină dificilă pentru deținătoarea celei de-a doua funcții din țară, care nu a mai avut până acum un mandat electoral.

Noua șefă de guvern Elisabeth Borne este în căutarea primului ei mandat în Calvados, Normandia. În cazul în care nu reușește să obțină locul în Parlament, ea va putea rămâne prim-ministru, deoarece, conform Constituției franceze, toți membrii guvernului sunt numiți de președinte, nu aleși de popor.

Este un proces unic. Franța este singura țară din Uniunea Europeană unde prim-miniștrii sunt numiți de către președinte, care este atât șeful statului, cât și șeful forțelor armate.

Deși nu este obligatoriu, este o tradiție ca prim-ministrul să fie atât membru ales al Adunării Naționale a Franței, cât și să aparțină partidului care obține majoritatea în sondajele legislative care se desfășoară de obicei după votul prezidențial.

Din 1958, începutul erei politice moderne a Franței, cunoscută sub numele de a Cincea Republică, doar șapte prim-miniștri au fost numiți în funcție fără a aparține camerei inferioare a Parlamentului.

Printre ei se numără Jean Castex, care a demisionat luni din funcție, și politicianul de dreapta căzut în dizgrație, François Fillon, numit de Nicolas Sarkozy.

Dacă analizăm paginile istoriei, vom afla că Generalul Charles de Gaulle a numit în fruntea statului doi politicieni care nu erau membri ai Parlamentului. Ei se numeau Michel Debré, în 1959, și succesorul său Georges Pompidou, în 1962.

Majoritatea decide

În lipsa unei majorități parlamentare, tradiția este ca șeful statului să numească prim-ministrul din partidul care a obținut cele mai multe locuri dintre cele 577 ale Adunării.

În caz contrar, ar fi o chestiune riscantă, având în vedere că Adunarea Națională are puterea de a-l demite pe premier, lucru pe care nici măcar președintele nu are dreptul să-l facă, și chiar să răstoarne guvernul.

Un motiv pentru care alegerile din iunie prezintă atât de mult interes este faptul că mai multe partide de stânga s-au unit pentru a forma un grup parlamentar despre care ei speră să fie îndeajuns de puternic încât să-l forțeze pe Macron și partidul său, Renaissance (Renașterea), să formeze un guvern de coaliție, în care puterea să fie împărțită.

În timp ce liderul extremei stângi, Jean-Luc Mélenchon, a cerut poporului să-l „aleagă prim-ministru” la alegerile pe care el le-a numit „cel de-al treilea tur” al alegerilor prezidențiale, în realitate el nu are această putere.

Tipul de guvernare de „coabitare” pe care Mélenchon, care s-a clasat pe locul al treilea la alegerile prezidențiale, încearcă să-l impună cu coaliția sa NUPES a mai fost deja întâlnit de trei ori în istoria Franței.

Este o restructurare care poate da complet peste cap mandatul președintelui.

Prima astfel de guvernare, din 1986 până în 1988, a avut loc sub președinția socialistului François Mitterrand, care a fost nevoit să îl numească pe rivalul de dreapta Jacques Chirac în funcția de prim-ministru după ce a pierdut majoritatea în urma alegerilor legislative.

Mitterand s-a confruntat din nou cu o majoritate de parlamentari de dreapta între 1993 și 1995, când l-a numit în funcția de șef al guvernului pe Edouard Balladur.

Doi ani mai târziu, Chirac, succesorul lui Mitterrand la președinție, a fost și el constrâns să îl numească prim-ministru pe socialistul Lionel Jospin, după ce stânga a câștigat alegerile legislative în 1997.

Puterea Adunării Naționale

În perioadele politice anterioare, prim-miniștrii francezi trebuiau să fie învestiți de către Adunarea Națională prin intermediul votului de încredere. Deși în ziua de astăzi situația nu mai este la fel, un grup de deputați poate depune moțiune de cenzură pentru a obliga guvernul să demisioneze.

Acest lucru înseamnă că este în interesul prim-ministrului, mai ales când partidul său are puține locuri în parlament, să prezinte un program politic și să le ceară parlamentarilor sprijinul pentru a contribui la realizarea acestuia.

Peste o sută de moțiuni de cenzură au fost depuse în timpul celei de-a Cincea Republici. Dintre acestea, doar una singură, în 1962, a dus la răsturnarea guvernului.

Dinamica unică a politicii franceze îi impune lui Elisabeth Borne, politiciană de centru și a doua femeie în funcția de prim-ministru, să se ocupe în primul rând de pregătirea și câștigarea alegerilor legislative din iunie. 

Numai cu ajutorul rezultatelor bune în sondajele de opinie vor putea Macron și partidul său să pună în aplicare planul de „relansare a democrației”, cu accent pe mediu, sănătate, educație, ocuparea forței de muncă, securitate și, nu în ultimul rând, Europa.

 

Traducere și adaptare de Elena Șerban de pe pagina în limba engleză a RFI