Va deveni vreodată prințul Charles, regele Carol al III-lea? (analiză France24)

A așteptat până la vârsta de 73 de ani pentru a îndeplini, pentru prima dată, această sarcină cu o mare încărcătură simbolică rezervată suveranilor britanici: pe un ton neutru și fără să trădeze cea mai mică emoție, prințul Charles a rostit pe 10 mai discursul tronului, discursul anual redactat de guvernul britanic și citit de suveran în fața Parlamentului. În dreapta sa, locul rezervat de obicei tronului Elisabetei a II-a, era liber.

În vârstă de 96 de ani, slăbită de probleme de sănătate, regina a fost nevoită să cedeze scaunul fiului său cel mare pentru prima dată de la încoronarea sa, în urmă cu aproape 70 de ani.

,,Acesta este un moment de cotitură, este un semn că regina îmbătrânește și nu-și mai poate îndeplini toate obligațiile", spune jurnalistul Michel Faure, autorul unei biografii a prințului de Wales*. ,,Charles este acolo pentru a o înlocui, dar acest lucru are loc într-un fel de continuitate treptată, care nu a fost niciodată tratată ca o regență."

Tabu-ul abdicării

În mod oficial, nu se pune problema de a vorbi despre o regență, care este prevăzută doar în cazul în care suveranul suferă de boli mintale. Nici abdicarea nu este luată în considerare: aceasta a devenit tabu de la abdicarea lui Eduard al VIII-lea în 1936, care a renunțat la tron pentru a se putea căsători cu iubita lui, Wallis Simpson.

Mai mult, la încoronarea sa din 1953, regina a depus un jurământ de a-și servi poporul până la sfârșitul zilelor sale. În cele din urmă, o abdicare ar putea redeschide, în unele țări și în special în Australia, problema dependenței de Coroana britanică.

La aceste motive se poate adăuga o relație uneori dificilă dintre Elisabeta a II-a și primul ei fiu, care, dacă va deveni rege, va primi numele oficial de Carol al III-lea.

,,În istoria Coroanei britanice, relațiile dintre suverani și succesorii lor au fost întotdeauna dificile - cel puțin din secolul al XVIII-lea", reamintește Philippe Chassaigne, profesor de istorie contemporană la Universitatea din Bordeaux-Montaigne și specialist în monarhia britanică. ,,Se pare că fiul preferat al reginei Elisabeta este prințul Andrew (născut în 1960), iar, pentru Charles, mama sa a fost întotdeauna destul de distantă, ocupată în întregime cu îndatoririle sale de suverană”,

Relațiile au fost dificile și cu tatăl său, prințul Philip (care a murit în aprilie 2021), și care i-a impus o educație ,,dură" la internatul Gordonstoun, unde el însuși a fost elev în anii 1930. ”Charles a trăit acolo un adevărat infern", subliniază Philippe Chassaigne, ”și a suferit pe toată durata educației sale. Rezultatul a fost o mulțime de neînțelegeri, ceea ce a dus la confruntări deschise cu tatăl său și la o relație mai distantă și mai dificilă cu mama sa”.

Convingeri ecologiste

Puțin iubit, deci, de părinți, Charles a suferit mult timp și din cauza nepopularității sale în rândul supușilor britanici. Atât de mult încât unii și-au imaginat că Coroana ar putea trece direct de la Elisabeta la nepotul său William, fiul cel mare al lui Charles și al primei sale soții, prințesa Diana, care a murit într-un accident de mașină la Paris în 1997.

Cu toate acestea, în ultimii cinci ani, popularitatea prințului de Wales a crescut încet, dar sigur. Acest lucru se datorează în primul rând interesului său timpuriu pentru o problemă care îi preocupă pe mulți britanici în prezent: protecția mediului.

,,A fost un pionier în cadrul a numeroase subiecte care sunt foarte populare astăzi", subliniază jurnalistul Michel Faure. ,,Protecția mediului, dar și atenția acordată schimbărilor climatice și alimentației fără tratamente chimice. A trecut prin momente foarte dificile, în special prin sfârșitul relației sale cu Diana, dar și-a revenit cu o consecvență remarcabilă și păstrând practic aceleași idei”.

Prințul Charles a beneficiat și de un alt atu pentru a recâștiga inimile britanicilor: soția sa, Camilla, iubita sa din tinerețe, cu care s-a căsătorit în cele din urmă în 2005 și pe care a avut-o alături de el. ,,Criticii l-au judecat puternic în momentul morții Dianei sau chiar și în timpul căsătoriei", continuă Michel Faure. ,,Și, în cele din urmă, când a adus-o pe Camilla oficial în viața lui și în viața publică, oamenii l-au iertat pe Charles. Personalitatea Camillei joacă un rol important în acest sens, deoarece este deschisă, plină de viață și prietenoasă. Chiar și regina o place, deși la un moment dat o considera cauza tuturor nenorocirilor monarhiei.’’

Către o ,,geronto-monarhie"?

Devenit popular la o vârstă târzie, prințul Charles este pregătit să își asume îndatoririle de suveran. Timpul trebuie să i se pară lung celui care deține recordul de longevitate în rolul de prinț moștenitor! Și din ce în ce mai mulți britanici speră la o tranziție în timpul vieții mamei sale (mai mult de o treime, potrivit unui sondaj realizat la începutul lunii mai, față de un sfert în luna precedentă).

Dar Elisabeta a II-a, în ciuda problemelor de sănătate, nu pare să aibă intenția de a renunța la tron.

Spre deosebire de omologii ei spanioli, belgieni sau olandezi, care au ales să renunțe la locul lor în timpul vieții - ceea ce a dat un nou suflu instituției monarhice în țările lor. Dacă va accede la tron, Charles riscă să fie oricum un suveran de tranziție și, în plus, un septuagenar.

Într-un articol agresiv publicat în The Times pe 13 mai, fostul deputat conservator Matthew Parris l-a îndemnat pe monarh să demisioneze, în caz contrar, scria el, britanicii vor asista la apariția unei ,,geronto-monarhii" care, în opinia sa, ar putea fi fatală pentru supraviețuirea instituției.

Traducere de Antonia Dinu, după articolul publicat de rfi.fr