Cu gândul la un nou mandat prezidențial, Turcia sub Erdogan riscă să stârnească furia aliaților occidentali (analiză France 24)

S-ar putea ca astfel de mișcări să fie adresate populației înaintea alegerilor prezidențiale din iunie 2023, Erdogan încercând să insufle sentimentul naționalist pe fondul crizei economice care îi amenință popularitatea.

În ultimele săptămâni, Erdogan a complicat din nou relațiile Turciei cu aliații NATO – amânând planurile Suediei și Finlandei de aderare; amenințând că va lansa o nouă operațiune militară în nordul Rusiei; refuzând să se alăture sancțiunilor Occidentului impuse Rusiei; și reînviind tensiunile cu Grecia, vechiul rival, privind insulele din Marea Egee.

Președintele Turciei pare hotărât să profite de faptul că atenția Occidentului e îndreptată spre războiul din Ucraina, recurgând la o retorică belicoasă pentru a apăra interesele Turciei și a-și impune propriile condiții în fața priorităților europene și americane.

Negocierile de la Bruxelles de la începutul acestei săptămâni privind cele mai recente cereri de aderare la NATO au condus la un „progres clar” în cazul anumitor probleme, a declarat un consilier prezidențial finlandez. Dar Turcia „a dat planurile peste cap” – cerând Suediei și Finlandei să acționeze împotriva „teroriștilor” din Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) pentru a le aproba cererea de aderare – înaintea următorului summit NATO, care va avea loc săptămâna viitoare, la Madrid.

Erdogan este conștient că aderarea Suediei și Finlandei ar reprezenta o extindere istorică pentru alianța transatlantică, ambele națiuni renunțând la politica de neutralitate adoptată în timpul Războiului Rece în fața amenințării tot mai puternice din partea Rusiei.

„Își impune agenda”

Liderii de la Ankara sunt de părere că ambele țări – Suedia, în special – sunt prea apropiate de PKK, care a purtat un război de gherilă în Turcia încă din 1948, întrerupt din când în când de armistiții. Grup insurgent care își dorește un stat kurd care să unească sud-estul Turciei, nordul Siriei, nordul Irakului și o mic teritoriu din nord-estul Iranului, PKK e considerat grupare teroristă atât de UE, cât și de SUA.

Erdogan spune că vrea să vadă din partea Suediei și Finlandei măsuri „concrete” și „serioase” înainte de a le permite să adere la NATO. De fapt, își dorește să poarte negocieri directe pentru a le da „undă verde”.

De asemenea, președintele turc vrea ca țările occidentale să ridice restricțiile privind exporturile de arme și tehnologie impuse la sfârșitul anului 2019, în urma unui atac turc asupra forțelor kurde din nordul Siriei. Unitățile de Protecție a Poporului Kurd (YPG) au jucat un rol esențial în înfrângerea grupării Statul Islamic din Siria și au fost un aliat cheie în cadrul coaliției internaționale condusă de SUA împotriva jihadiștilor.

„Avertizând că va lansa o nouă ofensivă împotriva forțelor kurde din nordul Siriei și amenințând că va bloca cererile de aderare ale Suediei și Finlandei, Erdogan încearcă să arate că nu va compromite cauzele naționaliste ale Turciei – și că își poate îndeplini planul și prioritățile pe scena internațională”, a precizat David Rigoulet-Roze, expert în Orientul Mijlociul în cadrul grupului de experți IRIS (Institutul de Relații Internaționale și Strategice) din Paris.

Mai mult decât atât, Erdogan „încearcă să compenseze pentru gestionarea dezastruoasă a economiei Turciei, pentru a-și consolida o bază electorală și a atrage votanții înaintea viitoarelor alegeri, care se anunță a fi complicate pentru el”, a continuat Rigoulet-Rouze.

„Ca un jucător de poker”

Din moment ce atât alegerile parlamentare, cât și cele legislative, vor avea loc peste un an, jocul de șah geopolitic al lui Erdogan cu Occidentul i-ar putea oferi un avantaj electoral.

Un sondaj al grupului de experți German Marshall Fund publicat în aprilie a arătat că 58,3% din cetățenii turci cred că cea mai mare amenințare pentru „interesele naționale” ale Turciei este SUA, în timp ce 62,4% sunt de părere că statele europene vor să „divizeze și să distrugă Turcia, la fel cum au făcut cu Imperiul Otoman în trecut”. Un procent și mai mare, 69,8%, crede că țările europene au contribuit la consolidarea organizațiilor separatiste, precum PKK.

„Erdogan este cu adevărat un animal politic; acționează ca un jucător de poker pe scena mondială”, a precizat Rigoulet-Roze. „Dar, în cele mai multe cazuri, în spatele jocurilor sale cu Occidentul, stă o agendă internă – iar atitudinea sa diferită pe scena mondială nu este altceva decât un răspuns la problemele interne și o reflecție a dorinței sale de a rămâne la putere”.

Președintele turc e mai mult decât bucuros să aplice politici care să urmărească agenda internă, chiar dacă stârnește astfel furia Occidentului – așa cum a fost cazul în ultimii ani, luând decizia de trimite nave de foraj în zonele disputate din Mediterană și de a cumpăra controversatul sistem de rachete S-400 din Rusia.

Erdogan face astfel de mișcări într-un mod „ad-hoc”, fără să aplice o strategie generală, a precizat Rigoulte-Roze.

„În mare parte, sunt acte provocatoare – Erdogan știe că nu poate să strice relațiile cu Occidentul sau să schimbe ordinea mondială după bunul plac”.

Într-adevăr, Erdogan e conștient că UE e în continuare cel mai mare partener comercial al Turciei (face parte din uniunea vamală) și că SUA a devenit a treia cea mai mare piață de export pentru Turcia în 2020.

„Extrem de vulnerabilă”

De curând, Erdogan a refuzat să se alăture sancțiunile impuse de Occident Rusiei. Oficialii de la Ankara nu vor să „provoace Rusia”, deoarece economia Turciei este „extrem de vulnerabilă” în urma opririi aprovizionării cu cereale și energie din Rusia, a precizat Howard Eissenstat, un specialist turc din cadrul Universității St. Lawrence din New York și Institutului Orientul Mijlociu din Washington, DC, într-un interviu din luna martie.

În ultimele săptămânii, Erdogan i-a înfuriat pe liderii occidentali după ce l-a primit pe Nicolas Maduro, președintele autocrat de extremă stânga al Venezuelei, pentru discuții pe 8 iunie; nici UE, nici SUA neconsiderând legal regimul lui Maduro.

O altă provocare la adresa Vestului a venit la începutul lunii iunie, când președintele Turciei a anunțat că va pune capăt întâlnirilor bilaterale regulate cu guvernul grec, care aveau ca scop consolidarea cooperării după decenii de opoziție între acești doi rivali istorici. Ankara susține că Atena staționează trupe pe insulele Mării Egee, în apropierea țărmului Turciei, reprezentând o încălcare a tratatelor de pace, și a amenințat că va reîncepe o dezbatere cu privire la suveranitatea acestora.

„La prima vedere, pare câteodată că Erdogan conduce acest joc împotriva Occidentului – dar, în realitate, îi testează de fiecare dată, să vadă cât de departe poate să meargă, să vadă dacă poate obține vreun câștig geopolitic pe tabla de șah teritorială sau un câștig economic pentru a încerca să diminueze presiunea financiară cu care se confruntă Turcia”, a precizat Rigoulet-Roze. „Situația lui Erdogan nu e chiar atât de liniștită pe cum pare, deoarece riscă să provoace restul membrilor NATO și să facă din Turcia oaia neagră a alianței”.

Erdogan vrea ca Turcia să redevină o mare putere – atât pe scena mondială, cât și pe cea regională.

„Erdogan e nostalgic după măreția Imperiul Otoman, care are o rezonanță puternică pentru contextul în care se află Turcia azi – această idee că Turcia trebuie să fie din nou recunoscută ca o mare putere, chiar dacă nu poate avea un imperiu”, a spus Rigoulet-Roze. „Din nefericire pentru Erdogan, realitatea limitează aceste obiective, deoarece probleme economice considerabile pe care le are Turcia nu o lasă să fie izolată”.

În ultimii douăzeci de ani, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) condus de Erdogan a câștigat și a rămase la putere, deoarece le-a promis cetățenilor turci „că va îmbunătății nivelul de trai”, a menționat Rigoulet-Roze.

Dar Turcia nu e mai cunoscută pentru puterea economică, milioane de alegători pe care Erdogan se bazase pierzându-și încrederea. Prin urmare, își îndreaptă atenția spre monarhiile petroliere bogate din Golf pe care le ignorase înainte.

Mohammed bin Salman, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, și-a început săptămâna aceasta prima vizită oficială în Turcia, așteptându-se să se încheie mai multe acorduri între cele două puteri din Orientul Mijlociu. La sfârșitul lunii aprilie, Erdogan a mers în Arabia Saudită după trei ani de relații tensionate între Ankara și Riad, determinate de uciderea în 2018 a jurnalistului Jamal Khashoggi la consulatul Arabia Saudite de la Istanbul.

În ciuda tuturor problemelor, Erdogan știe că poziția geografică a Turciei – la răscrucea dintre Europa, Marea Neagră, Caucaz și Orientul Mijlociu – o face să devină esențială pentru Occident din punct de vedere strategic. Războiul Rece s-a încheiat acum mult timp, dar factorii care i-au determinat pe membrii NATO să accepte Turcia în 1952 ca singurul aliat din Orientul Mijlociu nu au dispărut. Chiar dacă amenințările lui Erdogan privind aderarea Suediei și Finlandei îi înfurie pe membrii NATO, aceștia știu că trebuie să se înțeleagă cu el.

Dar, în timp ce multe au rămas la fel, politica din Turcia s-a schimbat radical de la Războiul Rece, a observat Rigoulet-Roze. Înainte, Turcia avea un regim „laic, anticomunist, pro-Occident și proeuropean; lucrurile stau foarte diferit de când Erdogan și partidul AKP au preluat puterea; Turcia devenind o națiune condusă de un partid islamic și naționalist care duce, cel puțin, o politică de nealiniere”.

„Acum, nu este cu siguranță momentul pentru a pune la îndoială rolul și statutul Turciei în NATO; nu este în interesul nimănui”, a continuat aceasta. „Dar acestea fiind supuse, e clar că percepția membrilor NATO asupra Turciei s-a schimbat”.

Traducere și adaptare de Miruna-Alexandra Obaciu de pe pagina în limba engleză a France 24