Cât de departe este pregătită Franța să meargă pentru a sprijini drepturile universale ale omului? (analiză RFI)

Pe 9 iunie 2000, Franța a ratificat Statutul de la Roma, temeiul juridic pe care se bazează Curtea Penală Internațională (CPI). Cu toate acestea, în realitate, Franța nu vrea să-l folosească, a precizat Jean-Claude Samouiller, președintele Amnesty International din Franța, pentru RFI.

Pentru a fi eficiente, reglementările prevăzute de Statutul de la Roma trebuie să fie integrate în jurisdicțiile naționale.

În Franța, se întâmplă acest lucru, dar la un nivel limitat.

Codul de procedură penală francez „asigură jurisdicție universală asupra infracțiunilor menționate în convențiile internaționale ratificate de Franța”, se arată într-un studiu al fundației Open Society Justice Initiative.

Dar Codul de procedură penală nu „instituie obligația de urmărire penală a acestor crime”, ceea ce contravine „principiului jurisdicției universale” și permite „anchetarea și urmărirea penală a infracțiunilor indiferent de locul unde au fost comise, și indiferent de naționalitatea victimelor și a autorilor”, se menționează în studiu.

Jean-Claude Samouiller, președintele Amnesty International din Franța.

Sursa imaginii: 

Jan van der Made/RFI

Samouiller a precizat că atunci când Statutul de la Roma a fost adoptat în legislația franceză în 2010, Franța a creat patru obstacole care au limitat jurisdicția universală și au „eliberat” urmărirea penală a crimelor de război comise în străinătate:

• fapta trebuie să fie recunoscută în țara în care a fost comisă
• făptașul trebuie să fie rezident permanent în Franța
• rudele victimelor nu pot lua parte la proces
• cazul nu trebuie să fi ajuns deja în fața Curții Penale Internaționale

„Aceste limitări sunt o garanție a apărării de pedeapsă în fața instanțelor franceze pentru cele mai grave infracțiuni”, a precizat Jeanne Sulzer, un avocat pentru drepturile omului din cadrul Amnesty International din Franța.

Până acum, au fost deschise la Paris șapte anchete privind posibile crime de război comise în Ucraina împotriva cetățenilor francezi. Dar niciuna împotriva cetățenilor ucraineni.

„Franța a trimis poliția să adune dovezi cu privire la crimele de război din Ucraina. Faptul că Franța ar putea deveni tărâmul de refugiu pentru criminalii de război din cauza legislației care limitează urmărirea penală a autorilor crimelor internaționale în Franța, este surprinzător și de neînțeles”, potrivit Oksanei Pokalchuk, directoarea Amnesty International din Ucraina.

Oksana Pokalchuk, directoarea Amensty International din Ucraina, alături de Mazen Darwish, directorul Centrului Sirian pentru Mass-Media și Drepturilor Omului, în timpul unei conferințe de presă la sediu Amnesty din Paris, 27 iunie 2022.

Sursa imaginii: 

Jan van der Made/RFI

Pokalchuk a fost martora violenței războiului.

Aceasta locuia în Irpin, în apropierea Kievului, acolo unde soldații ruși sunt acuzați de încălcări grave ale drepturilor omului.

„În grădina casei mele, sunt mormintele vecinilor mei”, a precizat aceasta pentru RFI.

Astfel, munca sa în calitate de anchetator independent al drepturilor omului se complică, a menționat aceasta.

„Trebuie să fie pace. Trebuie să fii imparțial. Nu trebuie să te implici personal. De aceea nu pot să mă întorc acasă încă”.

Aproximativ 4.500 de civili au fost uciși în Ucraina până la data de 15 iunie, potrivit ONU.

Justiție de război

Atât Rusia, cât și Ucraina au început să desfășoare procese de judecată ale criminalilor de război suspectați.

Pe 23 mai, un tribunal ucrainean a condamnat un soldat rus la închisoare pe viață pentru uciderea unui civil care nu avea asupra sa arme în cadrul primului proces pentru crime de război determinat de invazia Rusiei.

Vadim Șișimarin, un comandant de tanc în vârstă de 21 de ani, s-a declarat vinovat pentru uciderea lui Oleksandr Șelipov, un bărbat de 62 de ani din Ciupahivka, un sat din nord-estul Ucrainei, pe 28 februarie, la patru zile după invazie.

Sergentul rus Vadim Șișimarin stă în boxa acuzaților fiind judecat pentru crime de război după ce a ucis un civil.

Sursa imaginii: 

Yasuyoshi Chiba/AFP via RFI

Iar în iunie, doi britanici și un marocan, care au fost capturați în timp ce luptau pentru Ucraina, au fost condamnați la moarte de un tribunal din statul autoproclamat Republica Populară Donețk (RDP).

Instanța de judecată i-a găsit pe cei trei bărbați, cetățenii britanici Aiden Aslin și Shaun Pinner și marocanul Brahim Saadoun, vinovați de „activități mercenare și comiterea unor fapte care vizau preluarea puterii și răsturnarea ordinii constituționale în RDP”.

Mii de victime

Dar niciun tribunal nu are statutul juridic al tribunalelor internaționale precum Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, sau tribunalele din Cambodgia și Liban.

Criticii de ambele părți pun la îndoială independența tribunalelor, care sunt conduse de respectivele părți aflate în conflict.

Să sesizezi CPI în acest caz nu constituie o opțiune, din moment ce nici Rusia, nici Ucraina nu au ratificat Statutul de la Roma.

Așa că anchetatorii, procurorii și victimele nu știu cum ar trebui să se facă dreptate.

Judecarea rapidă a crimelor de război în timp ce conflictul este încă în desfășurare ar putea reprezenta o încălcare a Convenției de la Geneva, „măsurile de siguranță pentru a judeca în deplină independență în vreme de război” nefiind garantate, a avertizat Céline Bardet, expert juridic și activist, într-un articol publicat pe pagina JusticeInfo.net.

Procurorul general al Ucrainei, Irîna Venediktova, a declarat că între 200 și 300 de cazuri de crime de război sunt înregistrate zilnic la biroul său.

„Ucraina nu poate să ancheteze toate aceste crime de război”, a adăugat Pakalciuc, subliniind faptul că CPI și diferitele „tribunale independente” pentru Ruanda, Fosta Iugoslavia, Cambodgia și așa mai departe „s-au ocupat doar de vârful lanțului de comandă, generali și lideri”.

O soluție ar fi implicarea instanțelor de judecată din mai multe state.

„Ceea ce ne dorim este ca Franța să nu fie un loc sigur pentru cei suspectați de crime de război”, precizează Samouiller, dar ca Franța să îi poată judeca și, dacă este cazul, să îi trimită la închisoare”.

Există o rază de speranță.

ONG-urile precum Amnesty International, legiuitorii și grupurile victimelor exercită presiune din ce în ce mai puternică asupra autorităților franceze pentru a modifica legile.

Iar interesul pentru promovarea universalității pare să fie în creștere.

Instanța cea mai înaltă din Paris, le Tribunal de grande instance, conduce un Centru pentru Genocid și Crime împotriva Umanității care a anchetat crime din Siria, Irak, Afganistan, Cecenia și alte state.

Centrul a fost înființat în 2013 și a contribuit la condamnarea persoanelor găsite vinovate de genocid și crime împotriva umanității în Ruanda, chiar dacă nu aveau legături directe cu Franța.

Le Tribunal de grande instance din Paris, care găzduiește Centrul pentru Genocid și Crime împotriva Umanității.

Sursa imaginii: 

RFI/Jan van der Made

Procesul lui Pascal Simbikangwa, din 14 martie 2014, a fost primul proces intentat împotriva unei persoane care nu era de naționalitate franceză acuzată că a comis crime în afara Franței.

Un tribunal din Paris a pus sub acuzare cel puțin 46 de cetățeni din Ruanda implicați în genocid.

În luna mai, Laurent Bucyibaruta, fostul șef al poliției din Ruanda, a fost trimis în judecată la Paris și riscă să-și petreacă restul vieții în spatele gratiilor în Franța dacă va fi găsit vinovat.

Aceste procese au început după amânări lungi, discuții și negocieri fără sfârșit între părțile implicate, recurgând la practicile juridice formulate în timpul proceselor naziste împotriva oficialului de la Vichy Maurice Papon și a altora.

Cazurile din Ruanda par să fi fost judecate pe o bază individuală, și nu garantează universalitatea legislației franceze privind drepturilor omului, așa cum este aplicată, spre exemplu, în cazul persoanelor suspectate de crime de război în Ucraina.

Pe 7 iunie, Guillaume Gouffier-Cha, un parlamentar reprezentant al Alianței Cetățenii Împreună a președintelui francez Emmanuel Macron, a depus un proiect de lege eliminând cele „patru obstacole” care ar face legislația franceză privind drepturile omului cu adevărat universală.

Dar ar mai putea dura câteva luni, dacă nu mai mult, până când versiunea finală va fi promulgată.

Traducere și adaptare de Miruna-Alexandra Obaciu de pe pagina în limba engleză a RFI