23 august 1942: Începutul bătăliei de la Stalingrad, încheiată cu eșecul răsunător al lui Hitler și dezastrul armatei române

Pe 23 august 1942 se împlinesc 80 de ani de la debutul bătăliei de la Stalingrad, dintre armata germană și aliații săi, printre care armata română, și armata sovietică, cea mai sângeroasă bătălia din cel de-al doilea război mondial și din istoria omenirii.

Obiectivul principal al ofensivei germane lansată în vara lui 1942 îl reprezentau câmpurile petrolifere din Caucaz, Maikop și Groznîi, în cadrul operațiunii Blau – Albastru, explică istoricul militar Ottmar Trașcă, de la Institutul de istorie Gheorghe Barițiu de la Cluj.

Hitler a împărțit forțele armate germane în două: grupul de armate B avea ca misiune principală cucerirea orașului Stalingrad, situat pe malul estic al râului Volga, în timp ce grupul de armate A avea misiunea de a cuceri Caucazul, o misiune practic imposibil de îndeplinit, dată fiind distanța mare dintre cele două obiective, explică Ottmar Trașcă. Împărțind grupul de armate în două, Hitler le-a slăbit pe amândouă și Stalingradul, din obiectiv secundar a devenit unul principal.

Bătălia pentru orașul Stalingrad a început pe 23 august 1942 cu un bombardament nimicitor al aviației germane, care a făcut un număr mare de victime, estimat de istoricul Ian Garner la 40.000 (de două ori mai multe decât bombardamentul anglo-american împotriva orașului german Dresda în februarie 1945) în cartea sa recent apărută, Stalingrad Lives: Stories of Combat and Survival.

Distrugerea unui număr imens de clădiri a transformat Stalingradul într-un câmp de bătălie urbană, cu lupte pentru fiecare stradă și casă, care s-a transformat într-un măcel pentru ambele părți. Hitler a trebuit să arunce în luptă la Stalingrad trupe aflate în rezervă cu implicații majore.

“La începutul operațiunii Blau armatele germane dispuneau de 88 de divizii blindate, infanterie, cavalerie, etc. Pe lângă armatele germane la operațiune participau și Armata a 8-a italiană, Armata a 2-a ungară și Armatele 3 și 4 române. România era a doua forță implicată în această operațiune cu 26 de divizii cel puțin 300.000 de militari”, spune Ottmar Trașcă.

Armatele române - expuse

Inițial Hitler avea în plan formarea unui grup de armate “Mareșal Antonescu”, format din Armata a 6-a germane și armatele 3 și 4 române, după ocuparea Stalingradului, unde militarii români nu au fost implicați în luptele urbane, dar întârzierea operațiunilor a făcut ca această inițiativă să nu fie niciodată pusă în practică.

Pe 19 noiembrie 1942 Armata Roșie a lansat o contra-ofensivă - Operațiunea Uranus - care a sfârșit prin încercuirea Armatei a 6-a germane și a trupelor române

Sursa imaginii: 

https://weaponsandwarfare.files.wordpress.com/

Pentru înlocuirea pierderilor suferite în operațiunea de la Stalingrad, germanii și-au împrospătat forțele cu unități luate de pe flancul nordic și cel sudic. Urmarea?

“În nord, pe Cotul Donului Armata a 6-a germană a fost înlocuită cu Armata a 3-a română, iar pe flancul sudic în Stepa Calmucă cu Armata a 4-a română. Bineînțeles că aceste aliniamente pe care erau cele două armate române erau extrem de întinse – 170 de km în cazul Armatei a 3-a, peste 150 de km în cazul Armatei a 4-a, mult peste capacitățile lor, densitatea fiind foarte mică și erau extrem de expuse. În nord Armata Roșie dispunea de un cap de pod de 70 de km”, explică Ottmar Trașcă.

Comandanții germani și români ai celor trei armate au atras atenția comandamentului suprem german asupra pericolului acestei situați strategice, dar nu au fost ascultați. Sovieticii însă au profitat și au contra-atacat simultan chiar prin dreptul celor două armate române. Trupele românești nu erau atât de bine pregătite ca cele germane și în plus nu dispuneau de armament antitanc adecvat împotriva tancurilor sovietice T34 – tunuri de 37,5 mm, în loc de cele de 75 mm sau chiar 85 mm. În aceste condiții, inevitabilul s-a produs.

“Pe 19 noiembrie 1942 se declanșează contra-ofensiva sovietică, precedată ca de obicei de un baraj de artilerie nimicitor, exact așa cum se întâmplă acum și în Ucraina, este aceeași tactică. Contra-ofensiva sovietică a fost facilitată și de condițiile meteo extrem de nefavorabile, în dimineața respectivă era ceață, iar aviația nu a putut interveni. Mai mult, e de râsul curcilor, dar ăsta e adevărul, erau două divizii blindate care puteau interveni, măcar să încetinească avansul sovieticilor, respectiv Divizia 22 blindate germane și Divizia 1-a blindate română. Cele două divizii n-au putut să-și pornească blindatele pentru că șoarecii roseseră cablurile de transmisie.” spune Ottmar Trașcă și adaugă că deznodământul a fost foarte rapid.

“Pe 19 noiembrie se declanșează ofensiva în nord și în sud, liniile sunt străpunse deși armata română a opus rezistență, dar au fost copleșiți de valurile de blindate, tunurile anti-tanc de 37,5 mm erau total ineficiente, proiectilele ricoșau din blindaj. Pe 22 noiembrie, în a patra zi a contra-ofensivei se realizează joncțiunea trupelor sovietice care au atacat în nord cu cele care au atacat în sud la Kalaci pe Don. Practic după aceste patru zile au fost încercuite Armata a 6-a germană și mai multe divizii române”, adaugă Ottmar Trașcă.

Bilanț tragic

Bătălia de la Stalingrad s-a prelungit până la 2 februarie 1943 când ultimele trupe germane  conduse de feldmareșalul Friedrich Paulus s-au predat sovieticilor. Bilanțul a fost dezastruos nu doar pentru germani, ci și pentru români. Armatele 3 și 4 au fost decimate, cu pierderi de circa 150.000 de oameni, iar unitățile care au reușit să se retragă au trebuit reorganizate.

Numărul prizonierilor români la Stalingrad nu este cunoscut

Sursa imaginii: 

Arhive sovietice

Un număr nedeterminat de militari români au fost luați prizonieri, iar soarta lor a fost foarte diferită în funcție de atitudinea lor față de Armata Roșie.

“Militarii români au fost duși în lagăre de prizonieri, inițial în zona Stalingradului, ulterior în centre de prizonieri. În 1943 aceștia sunt vizitați de lideri comuniști aflați în exil la Moscova, în frunte cu Ana Pauker, care au lansat o campanie de recrutare pentru cele două divizii, Tudor Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan. Cele două divizii s-au întors în România cu Armata Roșie în 1944. Ele nu au luptat cu trupele române, au luptat împotriva germanilor după 23 august 1944, dar ulterior au constituit scheletul noi armate comuniste a României”, explică Ottmar Trașcă.

Ultimii prizonieri români s-au întors din URSS în 1948 și mulți dintre cei care au refuzat recrutarea în cele două divizii au suferit în continuare consecințe în România.

Colaborarea România - Germania se încheie

Bătălia de la Stalingrad a avut printre alte consecințe schimbarea naturii relațiilor dintre Germania și România. Potrivit lui Gheorghe Barbul, secretarul particular al lui Ion Antonescu, conducătorul (auto-proclamat) al Românei, ar fi afirmat după înfrângerea de la Stalingrad că Germania a pierdut războiul.

După 1943, Ion Antonescu a refuzat să mai pună la dispoziția lui Adolf Hitler trupe românești

Sursa imaginii: 

Captură video

Deși a continuat ca aliată a Germaniei până la 23 august 1944, Stalingradul a lăsat urme vizibile între București și Berlin.

“Perioada de colaborare se încheie, încep disensiunile. Germanii i-au acuzat pe români pentru eșec, ceea ce nu este corect, pentru că și partea germană are și partea sa de responsabilitate pentru dezastru, ei nerespectându-și niciuna dintre promisiuni, inclusiv aceea de a pune în rezervă trupe blindate gata să intervină.” explică Ottmar Trașcă.

În 1943 Hitler i-a cerut lui Antonescu să pună la dispoziție trupe românești, în situația dificilă de pe frontul de est, dar Antonescu a refuzat, spunând că nu are de unde, după Stalingrad. De altfel armata română nici nu a mai opus rezistență semnificativă după Stalingrad în fața Armatei Roșii, nici măcar pe propriul teritoriu, în bătălia Moldovei.

În concluzie, spune Ottmar Trașcă, bătălia de la Stalingrad a fost un moment important al celui de-al doilea război mondial, dar nu unul decisiv: la Stalingrad a fost stabilit un echilibru strategic între armata germană, până atunci în ofensivă, și armata sovietică. Momentul decisiv, spune Ottmar Trașcă, l-a reprezentat marea bătălie de tancuri de la Kursk, din iulie 1943, încheiată cu victoria Armatei Roșii, moment în care armata germană a pierdut definitiv inițiativa, fiind nevoită să s retragă în permanență, până la Berlin în mai 1945, când a capitulat.