Iran: Scriitori și artiști arestați pentru că spun ce gândesc. ”Regimul nu poate fi reformat. Trebuie să dispară”

„M-am săturat să îmi fie frică. Nu am făcut niciodată politică, dar acum am o datorie umană ca scriitoare. Eu sunt cea care strigă disperarea celor mulți”, afirmă Nasim Vahabi, scriitoare iraniană, rezidentă în Franța din 1998.

Cu ocazia Zilei mondiale a scriitorilor din închisori, pe 15 noiembrie, Nasim a întocmit o listă cu numele autorilor, poeților, jurnaliștilor și bloggerilor uciși sau întemnițați în prezent în Iran. Fiecare nume este însoțit de o fotografie și de povestea lui.

O modalitate de a aduce un omagiu și de a nu-i uita pe acești oameni care exercită o profesie „de obicei nu foarte riscantă”, explică doctoranda în literatură. Pentru ea, realizarea acestei liste a fost necesară. „Prin aceste fotografii am vrut să dau un sens concret celor care au murit pentru scris.”

Potrivit asociației scriitorilor din Iran, de la începutul revoltei naționale împotriva regimului, declanșată de moartea Mahsei Amini pe 16 septembrie, 34 de scriitori au fost arestați în Iran.

În aceste două luni, peste 14.000 de persoane au fost arestate, potrivit Human Rights Activists News Agency. Iar printre ei sunt mulți romancieri, regizori, librari, traducători, editori și nu numai.

În lista sa, Nasim Vahabi o numește, de exemplu, pe Mahnaz Mohamadi, regizoare, realizatoare de documentar și activistă pentru drepturile femeii, întemnițată din 19 septembrie. Nasim amintește și de poetul și scriitorul Baktash Abtin, membru al Asociației Scriitorilor Iranieni, care a murit de Covid pe 10 ianuarie 2022, în închisoare, fără să fi avut vreodată acces la tratament, dar și pe autorul Reza Khandan Mahabadi, deținut în închisoarea Evin din Teheran, din septembrie 2020.

Toți sunt acuzați oficial de „propagandă” sau de „atac la securitatea națională”.

Dar nu doar scriitorii, ci toți artiștii sunt afectați de aceste amenințări. „Munca pe care o fac este o armă și o responsabilitate”, spune regizoarea iraniană Sepideh Farsi, care locuiește în Franța din 1984. Și pentru Nasim Vahabi, „scrisul este o formă de rezistență” și o modalitate de a sprijini poporul iranian în revolta sa.

Cenzură fizică, cenzură morală

În Iran, guvernul islamic controlează absolut tot, inclusiv cele mai neînsemnate cărți sau filme care apar. Biroul de autorizare din cadrul Ministerului Culturii și Îndrumării Islamice, decide dacă o carte, film, scenariu sau piesă de teatru respectă regulile pentru a fi publicate sau lansate. Apariția unui lungmetraj necesită chiar două autorizații: una după citirea scenariului, apoi o viză de lansare odată ce filmările sunt terminate.

Uneori aceste autorizații pot fi aleatorii și nu se limitează la conținut. „Depinde de scenariu, dar și cine ești ca producător, actor, de unde vii, tatăl tău etc. De exemplu, am fost criticat după turnarea unui film deoarece sunt de origine afgană”, spune Sepideh Farsi. Una dintre lucrările sale, filmată în Iran în 2006, Le Regard, a fost cenzurată din cauza unei scene romantice dintr-un hotel. Nu a avut loc niciun contact fizic între cele două personaje, dar a vedea un cuplu necăsătorit într-un hotel este interzis de regimul islamic, așadar este interzis și în cinematograf. „Toate regulile din viață trebuie respectate pe ecran”, spune regizoarea.

„Toți artiștii din Iran știu de această celebră autorizație”, continuă Nasim Vahabi. Două dintre lucrările sale sunt, de altfel, încă blocate de biroul din Iran, care nu a acordat permisiunea de a le publica. „Situația devine din ce în ce mai grea, pentru toți scriitorii”, adaugă ea, subliniind: ”Cenzura ucide, atât fizic, cât și mental. Viața unui scriitor care se confruntă cu acest tip de intimidare este cel puțin parțial distrusă. Pentru că, scriind, el și-a pus o parte din gânduri, timp și energie în arta pe care o creează, care apoi i se confiscă. Cenzura este violentă, reprimă și îi întemnițează pe autori. Dar pe termen lung, ea distruge ambiția și creativitatea unui scriitor, mai ales când opera sa nu este publicată.”

Mulți artiști din Iran, dacă nu sunt închiși, trăiesc în frică și se autocenzurează sau trebuie să găsească modalități de a ocoli reglementările, riscându-și viața. „În teatru, la repetiții, pot apărea inspectori care pur și simplu interzic actorilor să urce pe scenă. Unii regizori organizează spectacole în secret, în apartamente, dar este extrem de riscant. Dacă sunt descoperiți, li se interzice să-și exercite profesia, sau chiar mai rău”, spune Sepideh Farsi.

Frică, dar nu descurajare

Cum poți fi scriitor iranian fără să te scufunzi în disperare? „Cred că imaginația este singura care rămâne liberă într-o lume plină de cenzură și frică. Literatura devine țara în care putem trăi liberi”, spune Nasim Vahabi.

La începutul lunii septembrie, autoarea a publicat o carte în Franța, tradusă de ea însăși din persană în franceză, intitulată Je ne suis pas un roman!, un titlu perfect pentru a-și descrie experiența de romancieră și cenzura culturală din Iran. „Unul dintre romanele mele a fost „întemnițat” de Ministerul Culturii timp de șapte ani, pe motiv de calomnie”, continuă ea.

În lucrarea sa, protagonista își caută romanul refuzat de biroul de cenzură. Doar că se trezește închisă în camera manuscriselor interzise, ​​cu propria ei carte. „Când romanul meu a fost confiscat, o parte din mine a fost și ea luată. «Je ne suis pas un roman» le arată celor care cenzurează și confiscă lucrările că gândirea și scrisul sunt acte de rezistență.”

Convinsă că într-o zi cartea ei va fi publicată și în Iran, Nasim își sprijină colegii scriitori. „Această listă de autori închiși sau uciși este pentru mine ca un început al unei campanii de luptă împotriva cenzurii, pentru a face dreptate acestor oameni. Când văd această listă, îmi spun: puteam să fiu eu în locul lor”, mărturisește ea.

„Regimul trebuie să dispară. Nu poate fi reformat”

Arta rămâne așadar o armă, „de aceea autoritățile atacă atât de insistent lumea cinematografiei și sunt atenți la conținutul filmelor. Pentru că cinematograful și imaginea, în general, au putere și ei sunt conștienți de asta. Dar ei nu pot opri totul”, continuă Sepideh Farsi. Potrivit ei, ceea ce îi deranjează pe islamiști este libertatea de exprimare și critica. Iar regimul pare gata să facă orice pentru a reduce la tăcere cea mai mică acuzație.

Prin această mișcare de solidaritate care nu se oprește, „frica și-a schimbat victima”, mărturisește Nasim Vahabi. „Înainte, noi eram victimele fricii. Dar odată cu moartea tragică a acestei tinere, Mahsa Amini, nu a mai fost așa.” De aceea, în felul său, fiecare artist, muzician, regizor, romancier sau activist, din Iran sau diaspora, încearcă să-și aducă aportul. „Facem tot ce putem, din interior și din exterior, pentru a învinge”, afirmă Sepideh Farsi.

Potrivit regizoarei, „pentru ca regulile și cenzura să dispară odată pentru totdeauna, regimul trebuie să dispară. Nu putem reforma actualul regim, avem nevoie de o schimbare totală de paradigmă”. Poate într-o zi „literatura și arta nu vor mai avea de suferit din cauza cenzurii din Iran”, speră scriitoarea Nasim Vahabi, care nu-și uită colegii și scriitorii aflați în închisoare.

Traducere de Eremia Iulia Maria, după articolul publicat de rfi.fr