Începutul sfârșitului pentru regimul islamic din Iran? Interviu RFI

Într-un interviu acordat RFI, Touraj Atabaki, profesor emerit la Universitatea din Leiden, Olanda, istoric și specialist în mișcări sociale, comentează evenimentele :

RFI: În primul rând, cum ați califica această mișcare? Este o revoluție, o revoltă sau o mișcare socială de protest?

Touraj Atabaki: Mi se pare că este o mișcare de protest revoluționară, care poate deveni o revoluție. Sloganurile, inițial folosite de protestatari, au evoluat foarte repede în lozinci revoluționare, cerând căderea regimului. Prin desfășurarea unei asemenea mișcări, aș zice că se pregătește terenul pentru o revoluție.

Care sunt particularitățile acestei mișcări?

Această mișcare de protest revoluționară are cinci particularități. În primul rând, continuitatea. Deși au fost suișuri și coborâșuri, a existat întotdeauna consecvență.

A doua caracteristică: radicalismul mișcării. Sloganul „Nu vălului obligatoriu” a dus și la dorința de a răsturna puterea și regimul Republicii Islamice. Această mișcare a marcat foarte clar ruptura cu reformatorii și și-a arătat clar poziția față de islamul politic în toate formele sale.

A treia specificitate a acestei mișcări este forma expansiunii sale geografice, care nu se limitează la orașe mari precum Teheran, Isfahan, Shiraz, Tabriz sau Mashhad; aceste mișcări au loc chiar și în orașe mici și chiar sate din toată țara, afectând astfel diferitele grupuri etnice iraniene precum kurzi, baluchi, arabi, azeri...

Femeile în prima linie

A patra particularitate este aceea că inițiatorii sunt, în mare parte, tinerii, mai ales fetele, urmate si sustinute de băieți. Au un sistem de valori clar distinct de cel al regimului și nu mai doresc să treacă prin constrângerile pe care acesta încearcă să le impună. Vedem, de fiecare dată, în toate locurile în care au loc proteste, femei în prima linie, ceea ce indică faptul că sloganul „Femeie, viață, libertate” nu este un simplu motto, ci reflectă realitatea vremii. Femeile poartă mare parte din greutatea acestei mișcări pe umeri. De asemenea, observăm că sunt foarte radicale și au cerințe specific feministe.

Ultimul punct este varietatea formelor de protest: mitinguri în stradă, aruncarea cu pietre în forțele de represiune ale regimului, greve, marșuri tăcute, „aruncarea turbanelor” de către mullahi, incendierea instituțiilor religioase... Dar în timpul acestor acțiuni, protestatarii se abțin de la a recurge la violențe disproporționate și inutile.

Care este rezultatul acestor trei luni de protest?

Consider că trebuie să insistăm în primul rând asupra consecințelor politice ale acestei mișcări. Populația și-a dat seama foarte repede că poate spera și cere o schimbare a regimului, că poate rezista în fața represiunii, că femeile își pot scoate vălul și îi pot da foc, că artiștii se pot opune producerii filmelor care susțin valorile regimului, că poeții, scriitorii, intelectualii, muncitorii pot adopta aceeași atitudine. Este o revoluție culturală în sensul că, pentru prima dată în istoria țării, se conturează o mare mișcare anticlericală, fără a fi o mișcare antireligioasă. Pentru populație, credința și atașamentul față de religie se deosebesc de cler, teocrație și stăpânirea acesteia asupra societății.

Teocrație militarizată

Sloganul „Cu sau fără văl, marșăm spre revoluție, spre răsturnarea puterii” arată că prin această mișcare, populația în ansamblul său, credincioși sau necredincioși, șiiți sau suniți, respinge puterea mullahilor. O putere pe care o definesc ca fiind militar-religioasă, pentru că în realitate este o teocrație militarizată.

Regimul islamic recurge la o politică de represiune din ce în ce mai violentă, precum executarea manifestanților arestați. Cât de departe este dispus să meargă? Cât de departe poate merge?

Atunci când, într-o confruntare între popor și puterea politică, niciuna dintre cele două părți nu reușește să se impună, apare o criză socială în sensul colapsului societal care, în principiu, duce la un colaps politic.

Cel mai izbitor exemplu al acestui colaps al societății este protestatarii au salutat înfrângerea echipei naționale iraniene de către Statele Unite la actuala Cupă Mondială. Acesta este un semn că țesutul social din Iran se destramă. Într-o astfel de situație, poporul poate considera o invazie străină drept eliberatoare, pentru că ar putea să-i ajute împotriva reprimării puterii. Colapsul politic se materializează atunci când puterea nu mai reușește să-și impună autoritatea.

Excesul de forță devine inutil

Rămâne varianta la care ați făcut aluzie, adică o situație în care regimul, recurgând la represiuni și execuții din ce în ce mai aspre, reușește să se impună. Dar acțiunea de represiune nu rezolvă crizele și întrebarea rămâne aceeași: cum intenționează autoritățile să justifice recesiunea economică și tensiunile sociale și politice?

Dacă puterea reușește să efectueze reformele necesare și să implementeze un bun management al afacerilor, poate spera să iasă din această situație prin intermediul măsurilor luate. Cu alte cuvinte, regimul poate avansa și eventual, își poate prelungi existența prin acțiunile de represiune bazate pe eficacitatea rezultatelor obținute. Dar nu văd ca acest regim represiv să fie eficient în conduita economică și politică a țării. Îi lipsește capacitatea de a rezolva crizele interne și externe. În acest caz, cu cât represiunea e mai dură, cu atât mai mult continuă disputele și își sabotează mai mult propria putere.

Ne putem aștepta ca manifestanții să dea înapoi?

Nu cred! Protestele fac acum parte din viața de zi cu zi și din preocupările oamenilor. Adică oamenii merg la serviciu în timpul zilei și apoi, după cină, se întorc în stradă pentru a protesta. În unele zile fac grevă și rămân acasă. În universități, studenții studiază și protestează în același timp. Puterea trebuie să poată controla strada și spațiul public 24 de ore din 24, ceea ce nu e ușor. Forțele ordinii, Bassidji, serviciile de informații și celelalte forțe de represiune trebuie mobilizate în orice moment. În realitate, populația își continuă viața și protestele, în timp ce puterea rămâne permanent sub presiune.

(...)

Nu mă îndoiesc că asistăm la începutul sfârșitului pentru regimul islamic iranian. Din considerente istorice, demografice, securitare, sociologice, aceste regim nu este capabil să-și gestioneze crizele...

Interviul RFI integral aici

Traducere de Adriana Petrescu

Editor: Șerban Georgescu