Trump, istorie profund americană într-un moment autoritarist global--interviu cu Jeff Sharlet (II)

Scurt pasaj din CURENTUL DE RETUR în lectura autorului:

Pare că plutim înconjurați de rechini, scrie Jeff Sharlet, fără busolă, pradă curenților ce ne îndepărtează de țărmul democrației. E o poezie a disoluției, a vrajbei inextingibile, în CURENTUL DE RETUR, dar și un realism al speranței ca singură, ultima șansă. Printre poveștile innegurate ale trumpismului, cu duhuri rele (Democrate, evident!), cu năluciri și conspirații, cu martiri, însoțiri,  prapuri, și coduri obscure, cu abuz de minori și malefice forțe ascunse, cu tone de arme dosite prin buncăre pentru Apocalipsa ce tot vine, autorul caută semne de lumină --cel mai clar dintre ele destinul atât de american al lui Harry Belafonte, marele cântăreț de culoare și binefăcător al mișcării pentru drepturi civile, mișcare astăzi învinsă în spirit dacă nu încă în lege de reacționarismele slobozite de volburile trumpiene. Când "țara pare dusă" când  evangheliști ai Trumpocalipsei precum Hank Kunneman sau Jesse Lee Peterson vestesc, în predici înfierbântate, întoarcerea lui Trump izbăvitorul, remediul este re-învățarea lecției Belafonte: lupta n-are sfârșit, victoriile sunt,  ca și înfrângerile, trecătoare, întoarcerile, "invierile" politice" simple pulsații ale istoriei în cadența-i implacabilă.

Jeff Sharlet:  Ashli Babbitt, albă din sudul Californiei, a fost ucisă când avea 35 de ani. Se înrolase în Forțele Aeriene, servise la un moment dat într-o unitate de pază a Parlamentului de la Washington numită Gardienii Capitoliului, participase la misiuni în Irak și Afganistan. Democrată mai toată viața, a votat de două ori pentru Barack Obama. A avut o mică afacere, a  acumulat datorii, a studiat problema serioasă a celor fără adăpost în sudul Californiei fără a-i înțelege cu adevărat resorturile. Trump a răscolit ceva în ea,  înverșunarea, agresivitatea. A plonjat, apoi s-a lăsat dusă de curent spre larg. A început să creadă în unele conspirații Q-anon. Au de obicei un grăunte de adevăr, aceste teorii conspiraționiste, destul ca să-ți clatine increderea în ce știi. Q-anon vorbește de pildă despre traficul de copii, pretinde că 800.000 dispar anual. Pe internet, dacă verifici, afli că da, cifra e corectă.   La o lectură mai atentă însă descoperi că marea majoritate sunt găsiți în câteva ore,  că la mijloc este de obicei un conflict de custodie parentală , că numărul celor răpiți se ridică la câteva sute.  Ashli s-a oprit la cifră,  detaliile i-au scăpat.  S-a lăsat purtată de valul care a luat cu asalt Capitoliul. În fruntea coloanei, a încercat să pătrundă printr-o fereastră spartă pentru a-i ataca pe deputați. Un ofițer al poliției Capitoliului a împușcat-o.

Reporter:  Ofițerul în cauză,  locotenentul Michael Byrd, care conform anchetelor interne ulterioare a acționat corect, este negru.

Jeff Sharlet:  Sunt american. Știu povestea, e a  linsajului, unul dintre miturile fondatoare ale suprematismului alb în America:  feminitatea albă inocentă secerată de un prădător negru. E în inima unuia dintre cele mai faimoase filme americane, NAȘTEREA UNEI NAȚIUNI, realizat în 1915 de D.W. Griffith. Am urmărit, în timp real, cum Ashli Babbit a fost prefăcută în martiră, prin întinerire: de la 35 de ani, vârsta din buletin, la 20, la adolescentă la fetiță, copila inocentă, blondă, ucisă de un bărbat negru pe care fanaticii Trump  l-au atacat cu enormă ferocitate rasistă. Continuă, acest proces. Trump a vorbit despre ea prima oară abia când firma sa a fost deferită justiției. În acea zi a publicat un comunicat de-un   rând: "cine a omorât-o pe Ashli Babbitt"? Era un șiretlic. Știa cine a omorât-o, știa de ce,  dar a cedat ispitei de a insinua o conspirație, o mușamalizare a "martiriului". Ashli Babbitt e acum portretizată în tablouri;  ni se spune că nu era înarmată când de fapt era. Pe coperta cărții mele e reprodusă o fotografie--probă la dosar--a cuțitului pe care îl avea asupra ei când a încercat să pătrundă în Capitoliu. N-a fost neînarmată, n-a fost inocentă, dar asta a devenit în imaginarul american. I-am urmărit fantoma ca să zic așa, spiritul, în călătoriile mele cu mașina de-a lungul și de-a latul Americii, vorbind cu oameni care au visat c-au văzut-o, care pretindeau c-au întâlnit-o.  Ca un basm, o legendă populară.

Reporter:  Înainte de Ashli Babbitt a fost, în martirologia extremei drepte anti-etatiste americane, Vicky Weaver, și altele, și alții. Continuitatea este evidentă. "Marea trezire" pe care o predică pastorul David Straight, un nou "război de independență " cu Trump în frunte--ceea ce pancartele mișcării au rezumat în patru cifre, 1776--nu este decât o actualizare, ușor laicizată, a "trezirilor" pe care le propovăduia, în secolul al XVIII-lea, Jonathan Edwards.  Trump este o istorie profund americană.

Jeff Sharlet:  Da, Trump e o istorie profund americană,  și  în carte sunt atent la ceea ce scriitoarea Joan Didion numea  "poveștile pe care ni le spunem pentru a trăi".  E uneori greșit înțeleasă, această formulă, ca un elogiu adus literaturii. Joan Didion era sensibilă la mitologia americană, la modalitățile în care filmul dă formă realitățîi.  De pildă, lui Trump îi plac filmele cu ego-uri hipertrofiate, narațiuni hollywoodiene precum CETĂȚEANUl KANE sau NASUL, pe care le vizionează iar și iar.  În același timp, îi implor pe conaționalii mei să reziste ideii excepționalismului american. Trump e o istorie americană, dar ce ne facem cu Erdogan al Turciei, cu brazilianul Bolsonaro--care a părăsit recent puterea cine știe pentru cât timp--cu bonzul auto-proclamat "Trump al Myanmar-ului" care s-a pus în fruntea asaltului genocidar asupra minorității Rohingya? Cum privim modul în care Trump îl imită deliberat pe Putin, modul în care politicieni americani precum Ron DeSantis caută în Rusia inspirație pentru razboaiele lor culturale? Da, Trump e o istorie americană, dar momentul fascist este global.

Reporter:  Unul dintre americanii pe care-i înfățișați în carte, Dave, pastorul aflat pe baricade la 6 ianuarie 2021, își exprimă regretul că la sfârșitul zilei li s-a spus asediatorilor că "s-a terminat". "Și s-a terminat"? îl întrebați. E una dintre întrebările obsedante la care CURENTUL DE RETUR caută răspuns. Dacă trumpismul e în multe privințe o religie, are lumea politică laică, rațională, antidot? Pot fi vindecate febrele, fantasmagoriile?  Sunt inevitabile destrămarea democrației americane și revenirea lui Trump la putere ca "președinte permanent"?

Jeff Sharlet: Nu cred. Inevitabilitatea este, în anumite privințe, una dintre minciunile fascismului, care vrea să credem că ascensiunea sa este inevitabilă. Lungul eseu titular din CURENTUL DE RETUR descrie călătoria mea transcontinentală, discuțiile cu oamenii, vizitele în biserici care-și crează grupuri paramilitare proprii,  armele, mai multe decât am văzut vreodată  în America--și arme am văzut, le știu,  am trăit cu ele.  Ce se întâmplă acum e foarte diferit. La întoarcere, când mă apropiam de casă, m-am gândit la o carte pe care copiii mei o adoră, despre un grup de copii la vânătoare de urși. Bucluc caută de fapt, nu urși.  Pe drum tot dau de obstacole, un râu, o fâșie noroioasă, și de fiecare dată refrenul este "răzbate doar cine străbate; nu pe deasupra, nu pe dedesubt, prin".  Adevărul ăsta este: ne aflăm în trumpism, suntem prinși în curentul de retur, va trebui să trecem prin, dar victoria nu-i inevitabilă. Flanchez cartea cu două cântece de speranță, doi cântăreți americani, Harry Belafonte și Lee Hayes, astăzi aproape uitați, bărbați care au trăit, în perioade diferite ale secolului trecut, vieți de mare curaj, activism și luptă, pe care au pierdut-o.  Harry Belafonte, care a finanțat mișcarea americană pentru drepturi civile,  este încă în viață, nonagenar, traversat de mânie și amărăciune: știe că n-a frânt spinarea rasismului în America, știe cât de puternic este rasismul astăzi, dar ne face să înțelegem că lupta este lungă. Vorbim de criza democrației și de cea a climatului. Încep cartea cu un preambul intitulat Condiția Noastră, în care resping conceptul de criză, extrem de util fascismului, ca și inevitabilitatea.  E limbajul pe care Trump îl folosește astăzi, anunțând "bătălia finală". Nu-i finală.  Vor fi pierderi, lupta e lungă și unii nu-i vor vedea sfârșitul, dar dacă ne întoarcem la izvoarele bogate ale imaginației, dacă povestim alte povești ca să trăim, cred că vom răzbi.