Fără autonomie strategică Europa nu-și poate apăra valorile și interesele - interviu cu Christopher Layne (II)

Parafrazând formula celebră a discursului ținut de Churchill la Fulton, statul Missouri, în martie 1946, autorii articolului scriu: "De la Murmansk în Arctica la Varna pe malul Marii Negre, o nouă Cortină de Fier divizează Europa".

Strategia confruntării aleasă de Washington și urmată din ce în ce mai fidel de europeni a dus lumea pe marginea prăpastiei nucleare. "Cu excepția crizei rachetelor balistice din Cuba, în 1962", scriu Layne și Schwarz, "riscurile unei escaladări rapide și catastrofale a confruntării nucleare dintre SUA și Rusia sunt mai mari decât oricând".

Articolul din Harper's atribuie această tragică stare de lucruri în primul rând "universalismului militant" al Washington-ului, care s-a erijat în hegemon al epocii post-Război Rece, în "forță politică revoluționară" într-o lume pe care o poate reface, fără nici o constrângere, în logica unipolarismului, pre chipul și asemănarea sa. Inflexibilă în apărarea propriei sfere de influență "din Tierra del Fuego până la Cercul Polar canadian" delimitată inițial prin doctrina Monroe (bicentenară în acest an), America le nesocotește pe ale altora, surdă la avertismente și logica echilibrului de interese. 

Cei care, în aceste zile de enormă suferință ucrainiană și crispare ideologică occidentală, se gândesc la ce ar fi putut  fi, nu scuză nici agresiunea rusească nici derivele autoritare ale puterii putiniene. Dar, în cazul acestui război în inima Europei, punerea în context pe care ne-o oferă Christopher Layne și Benjamin Schwarz este vitală, și contextul este acesta: conflictul putea fi evitat. Ocazii de a integra, nu ostraciza Rusia au fost, ultima la Consiliul NATO-Rusia de la Pratica di Mare și Declarația de la Roma din 2002. Prin voia Washington-ului, în martie 2004  urma a doua rundă post-Război Rece a extinderii NATO și jocurile erau făcute, drumul netezit spre tragedia ucrainiană.

Christopher Layne: De la al Doilea Război Mondial, chiar dinainte, decidenții politici americani tot repetă că nu cred în echilibrul puterilor sau în ideea sferelor de influență. Motivul este că ei cred în DEZ-echilibrul puterilor în favoarea Americii și includ întreaga lume în sfera lor de influență. Care ar fi reacția SUA dacă Mexicul și China s-ar alia și  China ar desfășura trupe în Mexic aproape de Rio Grande? Nu e doar o chestiune ipotetică,  răspunsul îl știm. În 1962, când Rusia a încercat să amplaseze rachete balistice la o bază militară din Cuba, America a reacționat dur, la fel cum a reacționat la telegrama Zimmerman trimisă în 1917 guvernului mexican de  ministrul german de externe. Telegrama propunea o alianță  între Mexic și Germania imperială, cu promisiunea că în caz de  victorie în Primul Război Mondial Mexicul va redobândi teritoriile pierdute în dauna SUA în războiul din 1846-48.  Când telegrama a devenit publică după ce a fost interceptată de britanici și dezvăluită Casei Albe și presei, Statele Unite au fost cuprinse de indignare.  A fost unul dintre adevărații factori care au determinat decizia americană de a întra în război. Deci, America își protejează cu mare gelozie sfera ei de influență și interesele proprii dar, cine știe de ce, nu poate înțelege că și alte mari puteri au dreptul să-și definească sfere de influență și interese legitime ce decurg din ele.

Reporter: A fost perioada imediat următoare sfârșitului Războiului Rece o mare ocazie pierdută? Ar fi putut să evolueze altfel Europa după 1989?  Ar fi fost posibil să devină realitate "casa europeană comună" a lui Gorbaciov sau "comunitatea europeană de la Urali la Atlantic" a lui Charles De Gaulle? Există vreo șansă ca o pace durabilă să se înalte din cenușa războiului din Ucraina?

Christopher Layne: Atâta timp cât Europa nu atinge autonomia strategică autentică în raport cu SUA nu, nu există, pentru că Washington-ul va continua să domine alianța transatlantică și Europa îi va duce trena. E periculos, și nu doar în privința Ucrainei, dar europenii nu par capabili să-l urmeze pe președintele Macron sau pe Charles de Gaulle--să transforme în realitate ideea unei Europe autonome strategic. Atâta timp cât depinde, sau crede că depinde pentru apărarea sa de SUA,  Europa nu se va putea nicioadată  ridica în apărarea intereselor proprii, viziunii sale proprii asupra lumii. Da, ne putem întoarce la perioada 1989-91 și spune că a fost o mare ocazie pierdută. Au fost în Europa personalități precum Mitterand sau Hans-Dietrich Genscher care au susținut că spre sfârșitul Războiului Rece exista o nevoie urgentă de o nouă arhitectură securitară  post-Război Rece în Europa, de la Atlantic până la Urali într-adevăr,  și incluzând Rusia, nu excluzând-o. Numai că acest concept n-a fost susținut suficient de abil de europeni și a fost respins categoric de americani, care au vrut să utilizeze o alianță  făurită în Războiul Rece, NATO,  pentru a crea această nouă arhitectură. Cum putea fi transformată NATO într-un instrument securitar eficient care să includă Rusia nu să creeze noi delimitări care să ducă la un nou Război Rece?

Reporter:  Într-un fel, Europa culege ce a semănat Washington-ul.

Christopher Layne:  Da, așa este, și ar trebui să (re)citim cartea lui Henry Kissinger--pe atunci profesor la Harvard-- publicată în 1966 cu titlul PARTENERIATUL PROBLEMATIC în care erau descrise ambiguitățile alianței, de pildă că SUA se plâng tot timpul că europenii nu fac destul pentru propria lor apărare, dar ori de câte ori europenii iau măsuri rectificative SUA se opune categoric, considerând astfel de inițiative o sfidare a hegemoniei și rolului ei conducător.

Reporter:  E fascinant conformismul, șocantă sărăcia dezbaterii din SUA pe chestiunea fundamentală a războiului din Ucraina, cu Europa aparent molipsită și ea de ortodoxiile washingtoniene. Cum explicați acest fenomen?

Christopher Layne:  E viziunea imutabilă asupra lumii pe care o împărtășește elita politicii externe americane. Michael Mandelbaum a scris o carte cu titlul SUPRAPUTEREA FRUGALĂ, a cărei introducere și prim capitol descriu presiunea la care ești supus ca membru al acelei elite. Scria, Mandelbaum, că poți devia de la "linia partidului" puțin și doar pe chestiuni de tactică. În privința chestiunilor fundamente însă, dacă deviezi riști surghiunirea. Admitea, în esență, că spațiul dezbaterii reale pe chestiuni de politică externă este  extrem de redus, între linii foarte strict definite. Am fost  în prima tinerețe, și rămân, un mare admirator al lui Charles De Gaulle. El a înțeles că în interesul ei propriu Europa are nevoie să fie independentă  de SUA. Mă șochează modul în care gândesc mulți lideri europeni care s-au lăsat purtați de valul anti-rusesc pe tema războiului din Ucraina. Acționează  ca dependenți securitar de SUA, din teama  de a nu pierde protecția.  E o mentalitate extrem de mărginită. Europa este tărâtă pas cu pas în confruntarea dintre SUA și China, confruntare care n-are nimic de-a face cu interesele ei. Pe măsură ce conflictul se agravează, Europa va fi afectată economic, poate chiar geostrategic.