Homo sovieticus

Discrepanța dintre pretențiile sistemului și realitate, dintre propagandă și viața zilnică, dintre dorința de a schimba ceva și neputința datorată izolării/ singurătății și confruntării cu inerția oarbă a structurilor care funcționează în gol conduce la crearea unor mecanisme de apărare dar și la teamă și depersonalizare.

Suspiciunea și îndoiala asupra felului în care ești privit de ceilalți creează neîncredere și dispreț față de sine și de ceilalți. Apare o pendulare între indiferență și paranoia.

Gândirea devine simulacru și fugă de realitate, acțiunile se transformă în automatisme, reacția critică decade în indiferență față de adevăr sau minciună.

Homo sovieticus, un produs al sistemului totalitar (care îl transformă într-un individ lipsit de inițiativă, de convingeri și de integritate) devine un modus vivendi în tot spațiul comunist. Chiar dacă Zinoviev descrie o realitate din spațiul rusesc, putem recunoaște același comportament și la oameni trecuți prin comunismul românesc.

Teama de autorități ne-a învățat să ne supunem fără obiecții deciziilor "superioare" și să nu ieșim în evidență. Cei mai mulți dintre oameni au renunțat chiar și la rezistența mută, iar acest lucru a condus la depersonalizare. Societatea, și așa amorfă, și-a pierdut coeziunea și direcția.

Cinismul și sarcasmul s-au transformat în formule de opoziție la absurdul regimului, dar au devenit, în același timp, forme de autosabotaj: acest fapt a dus la apariția unui comportament de adaptare și de evitare a riscului, care a fost întărit de represiunea politică.

Comunismul a început prin teroare și a sfârșit în caricatură.