Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


#occupygezi - Turcii îşi regăsesc identitatea

mg-4695.jpg

#occupygezi - Turcii isi regasesc identitatea

Patru morti, mii de raniti si nu se stie cate mii de arestati sau retinuti. Acesta este bilantul a 11 zile de proteste in Turcia. Toata lumea stie ca luptele si opozitia fata de politica premierului Erdogan au inceput de la intentia de a demola un parc. Cheia de intelegere a situatiei din Turcia nu este insa nici pe departe atat de simpla.

Strada Istiklal din Istanbul nu e niciodata goala. De fapt, poate fi considerata o definitie de dictionar pentru termenul de aglomeratie. Dar parca niciodata strada pietonala care duce in piata Taksim nu a fost atat de plina. Sambata, grupuri de manifestanti turci treceau in rafale si in aplauzele turistilor si ale locuitorilor neimplicati in protestele antiguvernamentale ce rascolesc Turcia deja de 11 zile. Astazi, duminica, strada Istiklal este un fluviu de protestatari care agita steaguri si scandeaza un cuvant pe care, poate, deja lumea intreaga il cunoaste: Istifa! Demisia!

Sambata seara s-au strans 100.000 de oameni in piata Taksim din centrul orasului Istanbul. In acelasi timp, la Ankara, circa 5000 de protestatari aveau ciocniri violente cu fortele de ordine care, se zvoneste printre manifestanti, au probleme cu stocul de gaze lacrimogene. Unii spun ca ar fi vazut un gaz portocaliu care arde si pielea, nu irita doar ochii si caile respiratorii. In Istanbul insa, politie yok! Nici urma de forte de ordine in apropiere de piata Taksim care, alaturi de parcul Gezi, se afla sub controlul total al activistilor. Mai jos de Taksim, in apropiere de stadionul echipei Besiktas Istanbul, sunt comasate trupele de interventie ale politiei. Asteapta ordinul despre care toata piata vorbeste ca ar urma sa vina in aceasta noapte: evacuarea in forta a pietei Taksim si a parcului Gezi. Daca acest ordin va fi dat de premierul Recep Tayyip Erdogan, piata Taksim va fi o baie de sange.

***

Totul a pornit de la un parc si de la dorinta locuitorilor din Istanbul de a avea un spatiu verde in centrul metropolei. Aceasta este ipoteza simplista vehiculata intens in ultimele zile in care au loc cele mai mari manifestatii de protest din istoria moderna a Turciei. 77 de orase din tara au gazduit insa demonstratii si au fost scena unei tentative violente de reprimare a acestei miscari. #occupygezi nu mai este demult ceva ce ar avea legatura cu un parc. Este o miscare ampla, sociala, cu cereri politice, dar fara amprenta politica, in care turcii isi regasesc identitatea si spiritul de comunitate. Pentru ca asta a devenit parcul Gezi: o comunitate utopica in care oameni de toate facturile se inteleg perfect unii cu ceilalti, in care banii nu joaca niciun rol, in care turcii au proclamat libertatea absoluta. Cheia de intelegere a rebeliunii impotriva premierului Erdogan nu este saracia. Nu, turcii nu se plang de standardul de viata sau de austeritate asa cum a fost cazul in piata Syntagma din Atena sau piata del Sol din Madrid. Turcii vor democratie si libertate – doua lucruri care le sunt amenintate de stilul autoritar de conducere al premierului Erdogan.

El se afla la al treilea mandat consecutiv in fruntea guvernului de la Ankara si ultima data a fost ales cu peste 50% din voturi. Erdogan nu mai e in faza de invatat. Nu mai cauta ce ii place alegatorului sau ce ar putea tolera armata turca. E un om care lasa impresia ca stie exact ce face, ce isi poate permite si ce poate realiza. Pe oponentii sai ii numeste instant “necredinciosi”, pe generali ii aresteaza pentru tradare de tara (intr-o tara cu mai multe puciuri si regimuri militare), iar pe israelieni ii acuza ca “la omorat va pricepeti”. Nascut la Kasimpasa pe vremea cand era o vagauna uitata de lume, Erdogan e la putere de mai multa vreme decat Merkel sau Obama, de fapt mai mult decat majoritatea liderilor G20, grup din care Turcia face parte. Tara este a 16-a economie la nivel mondial si are a doua armata ca marime din intreaga structura a NATO. Erdogan a realizat multe. A inlaturat influenta conducere a armatei care ii statea in coasta, a demoralizat elitele seculare ale tarii, a eliminat regii bumbacului si ai betonului care conduceau tara alaturi de generali. Un exemplu de dezvoltare e orasul Gaziantep. Inainte era cunoscut numai pentru kebabul de vinete si pentru pomii fructiferi. Astazi e cel mai dinamic centru industrial al Turciei. Productia industriala a orasului s-a dublat doar din 2005 incoace. In 2008 exporta in valoare de 3,9 miliarde USD.

Celebrul Brookings Institution din SUA califica Istanbulul drept cea mai dinamica metropola a lumii. Centrul se dezvolta razant, la periferii sunt cartierele muncitorilor. Munca e tot timpul. In economie e atat de bine incat turcii din Europa incep sa se intoarca acasa pentru ca oportunitatile sunt mai multe decat in Europa care nu gaseste iesirea din criza. }n 2009, 40.000 de turci au parasit Germania pentru tara lor. Multi europeni cred ca turcii sunt un popor strain care se inmulteste rapid. Cifrele contrazic teoria: rata natalitatii este de 2,1 copii pentru fiecare femeie. Ea a scazut odata cu dezvoltarea economica. Expertii se asteapta ca din 2030 rata natalitatii sa fie chiar una negativa si populatia sa scada. Erdogan ar vrea mai mult. Le-a cerut turcilor sa faca cel putin trei copii. Dar macroeconomic nu are nevoie. Varsta medie in Turcia este de 29 de ani. 700.000 de absolventi termina studiile anual si inunda piata muncii. Deocamdata, Turcia are sporul natural optim pentru dezvoltarea sa.

Turcia a devenit insa si mai bigota. Islamistii din guvernare isi urmaresc oponentii cu aceeasi determinare cu care erau ei urmariti in alte vremuri. Artisti si intelectuali sunt sicanati daca nu au aceleasi convingeri, presa e cumparata daca are tupeul sa critice guvernul, iar ziaristii sunt aruncati la inchisoare cu acuzatii absurde. In prezent, Turcia are cel mai mare numar de ziaristi incarcerati din intreaga lume, mai multi ca in China sau Iran. Ţara are un premier cu o problema de autoritate in sensul ca niciodata nu-i ajunge. Dupa victoria din 2007, Erdogan a inceput sa nu mai fie retinut cu presa, cu armata sau cu societatea in general si face uz de putere la discretie. Se foloseste de putere si de aparatul statal pentru a-si indeplini scopurile politice. Practic nu exista nimeni care sa-l mai poata controla. Multi spun ca nimic nu il mai deosebeste pe Erdogan de Putin.

***

Democratia si libertatea nu sunt lucruri care sa-l intereseze pe primul ministru turc. Asa se explica faptul ca, in ciuda progresului economic, manifestantii din piata Taksim si parcul Gezi isi manifesta lipsa de respect fata de premierul Erogan prin scandarea sloganurilor care contin exclusiv numele sau mic: Tayyip. Tayyip Istifa! Demisia pentru ca Turcia nu este Gezi. Nu este o tara libera in opinia lor.

Fata de alte proteste, unele poate similare precum Zuccotti Park, cel din Istanbul este special din multe motive. Imaginati-va parcul Cismigiu transformat intr-un oras de sine statator in mijlocul Bucurestiului. Asta s-a intamplat in Gezi: odata intrat in parc, observatorul paseste intr-un microunivers organizat minutios care are o atitudine de protest prin simpla sa existenta. Aleile au devenit strazi, spatiile verzi au devenit teren de constructie. Pentru corturi. Multi dintre activisti si-au declarat neoficial domiciul stabil in parcul Gezi si spun ca nu vor pleca nicaieri. Nici daca politia va incerca, din nou, sa-i evacueze pentru a demara constructiile la un mall care vrea sa imite o cazarma otomana. Chiar si planul de lupta e bine pus la punct. Femeile se vor retrage si vor avea grija de raniti. Barbatii din Gezi vor forma linia a doua defensiva, iar in prima linie se situeaza, la marginea parcului, galeriile echipelor de fotbal din Istanbul. E un amestec de curios, ciudat si induiosator sa vezi ultrasii Besiktas cantand imnul lui Fenerbahce sau Galatasaray, pentru ca apoi toate galeriile sa revina la Tayyip Istifa! Este un element inedit – e pentru prima data in istoria echipelor de fotbal cand galeriile se intalnesc si nu iese cu scantei – care demonstreaza determinarea acestor protestatari si unitatea lor in fata tendintelor autoritare ale guvernului.

Ranitii in urma confruntarilor sau persoanele care au nevoie de asistenta medicala din cauza unor suferinte sunt tratati in “cortul clinica” al orasului Gezi. A inceput pe o suprafata mica, acum se intinde pe circa 300mp si e construit din gardurile de separatie pe care le-a folosit politia in primele zile de proteste. Intregul personal este format din voluntari. Sambata seara lucrau in cele trei cabinete de consultatie doi doctori, trei paramedici, mai multi studenti si chiar un doctor docent, profesor la Facultatea de Medicina. Toate medicamentele si echipamentele sunt donatii de la sustinatori ai miscarii din intreaga tara. Mecanismul e simplu: pe langa donatiile spontane care nu sunt refuzate niciodata la clinica, personalul posteaza pe Twitter daca are nevoie de ceva. Raspunsurile la acele mesaje nu se limiteaza la o discutie virtuala, ci se concretizeaza in cel mai scurt timp in ajutoare esentiale pentru functionarea cortului medical. Rafturile sunt pline de feşe, pansamente, solutii, medicamente. Spatiile de depozitare gem de masti de gaze. Iar personalul medical este imbracat in uniforme albe impecabile. Se lucreaza in ture, fiecare cum poate si are timp. Dar niciodata nu lipseste echipa de asistenta medicala din clinica orasului Gezi. Cezar, un student paramedic, mă roaga să nu dorm. “E nevoie de ochii vostri, ai presei. Ai nevoie de vitamine?”

Indemnul “Stati treji! Suntem in rezistenta, nu la petrecere!” se putea auzi si citi sambata seara destul de des in parcul Gezi. Din cate am putut vedea, activistii dorm in ture. Niciodata un grup intreg nu doarme in totalitatea membrilor sai. Cati oameni sunt “locuitori permanenti” in Gezi e extrem de greu de estimat pentru ca forfota este neintrerupta pana in orele tarzii ale noptii. Prezenti in noul oras erau insa cu siguranta peste 10.000 de oameni. Pe strazile din Gezi, in toiul noptii, se danseaza, se canta sau se doarme imbratisat. Exista proiectii de filme, concerte spontane si o biblioteca de unde “viermii” (asa i-ar fi numit Erdogan) imprumuta carti. Peste zi, cei care au venit cu copii ii pot duce la gradinita amenajata intr-un capat al parcului, in apropierea pepinierei de copaci care vor sa-i inlocuiasca pe cei taiati de autoritati la inceputul demolarii parcului. Este o comunitate dezvoltata in cateva zile la stadiul de autonomie. Cu o singura precizare: Gezi este dependent de sustinerea voluntarilor si a donatorilor. Retelele de electricitate au fost “intepate” si orasul are curent. Toata lumea comunica pe retele de socializare. Prize atarna din copaci, iar de ele atarna manifestantii care isi incarca telefoanele. Telefoane care, in primele zile au suprasolicitat retelele de comunicatii, asa ca furnizorii de servicii au adus antene mobile care poata primi afluxul de date ce inunda lumea intreaga din Gezi.

Cine nu are ceva se duce la cortul de provizii care poate rivaliza cu orice departament de distributie dintr-o companie de talie medie sau mare. Sambata seara, pe o latura a cortului se imparteau paturi. Pe alta, mancare. La o masa stau voluntari care fac sandwich-uri. Inainte de a lua unul, manifestantii din Gezi se spala pe maini la una din mese care le pune la dispozitie sapun lichid. Intreaga echipa este formata exclusiv din voluntari care poarta legata la mana o bucata de plastic albastru – fasii taiate din saci de gunoi. Este un simbol al faptului ca cei de acolo sunt in serviciul oricui are nevoie. Singurul lucru pe care voluntarii il cer oamenilor este apa. Restul inventarului este venit din propria initiativa a donatorilor, unele strangandu-se in cantitate atat de mare incat voluntarii au trebuit chiar sa roage oprirea unei anume livrari. Sambata seara, spatiile de depozitare gemeau de Ayran, rosii, patrunjel, lamai, tupperware, pahare, biscuti, covrigei, spaghetti, supa la pachet, ceai, cafea, zahar, castraveti, ardei, prosoape de hartie, lapte, umbrele, paturi, sapun, pasta de dinti, detergent, prelate si haine.

Gunoiul NU este o problema in orasul Gezi. De regula, protestele lasa extrem de multe deseuri in urma, dar nu e cazul in centrul orasului Istanbul. In permanenta exista voluntari care strang sacii de gunoi si ii transporta la marginea zonei inchise circulatiei auto pentru preluare de catre firmele de salubritate. Mai mult, protestatarii au grija sa arunce gunoiul in sacii amplasati atat in parcul Gezi, cat si in piata Taksim. Din acest punct de vedere, "e probabil cel mai civilizat protest pe care l-am vazut" (descrierea ii apartine fotografului Andrei Pungovschi). Acesti “teroristi”, asa cum i-a numit premierul Erdogan, au grija sa nu lase mizerie in urma lor. Isi petrec mult timp la bere, dar o asezoneaza cu carti. Nu uita sa isi educe copiii care isi scriu temele in corturi. Pe strazile din jurul pietei Taksim nu e nicio distrugere. Niciun magazin nu a avut de suferit, niciunul nu a inchis, ci, dimpotriva, prospera. Cu o singura exceptie: un chiosc din piata Taksim al carui patron a iesit pe strada injurandu-i pe manifestanti ca ii distrug afacerea si vadul. Si i-au distrus-o, dar nu cum v-ati imagina, ci lipind mii de afise si biletele cu mesaje. Desi la prima vedere chioscul pare devastat, o privire mai atenta inauntru dezvaluie faptul ca nu lipseste nimic din dotarea initiala. Turistii straini se plimba in voie, nestingheriti de nimeni, in orice zona din centrul orasului.

***

Economia protestului functioneaza cel mai bine in piata Taksim. Se vand la tarabe castane prajite, peste la gratar, kebab, porumb fiert, scoici cu lamaie, steaguri cu Atatürk, tricouri, fluiere, masti cu Guy Fawkes, masti de filtrare a aerului, ochelari de inot anti-gaze-lacrimogene si tuburi cu vopsea pentru grafitti-urile care au devenit noul decor urban din Taksim.Practic, intregul centru al pietei este un urias centru comercial. Privelistea e dominata de steaguri, figura lui Atatürk este omniprezenta, ici-colo se distinge si portretul lui Che Guevara. In partea stanga a pietei Taksim se vede o uriasa zona betonata incadrata de ruinele unor foste cladiri comerciale. Acolo incepusera autoritatile sa construiasca noul mall care trebuia sa distruga si parcul Gezi. Victime ale ciocnirilor dintre manifestanti si politie au cazut si o serie de utilaje de constructii. Excavatoare si buldozere zac in ruina cu geamurile sparte. Un camion a fost incendiat. Dar activistii nu le lasa fara semnificatie adaptata misiunii lor. Un excavator, de exemplu, a fost vopsit roz. Un maldar de fier-beton dintr-o ruina pe deal e vopsit verde, semn al rezistentei parcului. Primului copac taiat de autoritati i-a fost pastrat trunchiul intr-un tub metalic. Sârme verzi simbolizeaza fostele sale ramuri, iar de ele sunt atarnate sute de mesaje ale oamenilor din Taksim.

In partea opusa se gasesc mai multe masini incendiate. Ele au devenit atractie pentru turisti sau obiect de mandrie pentru protestatarii din Taksim. Mii de fotografii circula pe internet cu oameni care se fotografiaza in fata lor. Strazile din jurul pietei au fost baricadate pentru a intarzia o eventuala interventie in forta a trupelor de politie. In Taksim, atmosfera e ca la un mare concert rock. Oamenii se strang seara, protesteaza pret de cateva ore si dispar in majoritate. Spre deosebire de nucleul dur al protestului din Gezi care nu pleaca nicaieri. Un car de transmisie al unei televiziuni a cazut si el victima in urma furiei unor demonstranti. Chiar daca violenta nu e niciodata justificata, actiunea manifestantilor poate fi explicata. Presa turca, aflata in majoritate sub controlul premierului Erdogan, nici nu a acordat atentie protestelor si reprimarii violente a acestora in primele zile. Asa se intelege grafitti-ul cu litere de jumatate de metru care decoreaza una din intrarile in piata Taksim: “Turkish media is fucked!”. Turcii sunt furiosi pe jurnalistii lor pentru ca acestia evita sa critice regimul de frica represaliilor. Asa ca, in tot acest timp, premierul Erdogan isi vede linistit de distrugerea principiilor democratiei.

***

Aceste principii nu sunt noi in Turcia. Ele sunt bazele pe care Kemal Atatürk construia republica in anii '20 ai secolului trecut. Din ce poate vedea zilele acestea in Turcia si din ce descriu oamenii din Taksim (si nu numai), primul ministru s-a angajat intr-o cursa furibunda de stergere a trecutului tarii si de amprentare a istoriei turcesti cu stampila Erdogan. Tot ce poate avea legatura cu Atatürk pare ca trebuie sa dispara. Filarmonica trebuie demolata pentru ca a fost construita de parintele republicii. Centrul Atatürk din piata Taksim este parasit, condamnat la distrugere. E lesne de inteles de ce tocmai aceasta cladire este pavoazata de bannere si mesaje antiguvernamentale.

Un detaliu interesant, descoperit de jurnalistul Ovidiu Vanghele, explica si mai profund alegerea prenumelui Tayyip pentru scandarile manifestantilor. Kemal Atatürk este cel care le-a dat turcilor un nume de familie, respectiv o identitate. Asa ca protestatarii din Taksim vor sa i-l rapeasca lui Erdogan daca acesta vrea sa le stearga istoria. Miscarea vrea sa-i mai rapeasca si autoritatea lui Erdogan prin proclamarea libertatii totale in Taksim si Gezi. Ce jignire mai mare poate fi adusa liderului decat tolerarea tuturor partidelor din Turcia la marginea protestului. De la comunisti la PKK (Partidul Muncitoresc al Kurzilor, catalogat miscare terorista), toti sunt prezenti cu un public de sustinatori in centrul din Istanbul. De regula, niciun turc nu tolereaza manifestari publice ale PKK. Dar libertatea odata proclamata, trebuie respectata. Activistii din Taksim inteleg ce inseamna democratie si pluralism cu adevarat. Iar acestea nu reprezinta doar un gest cu stampila odata la patru ani.

***

Deocamdata, sustinerea pentru primul ministru ramane stabila. Daca maine ar avea loc alegeri, Erdogan ar castiga detasat. Cu cat dureaza insa protestele mai mult, liderul AKP are o problema: sprijinul sau incepe sa se erodeze. Deja 77 de orase din totalul de 81 de provincii ale Turciei au gazduit manifestatii impotriva sa. Armata da semne ca este solidara, cel putin in unele incidente, cu protestatarii. De mai multe ori au fost vazuti militari care au impartit masti de gaze si au acordat asistenta medicala activistilor. In Istanbul, militarii dintr-un centru din apropierea pietei Taksim au deschis portile pentru manifestantii fugariti de politie si i-au protejat de batai. O fi reusit Erdogan sa inchida generalii de la conducerea armatei si sa-i inlocuiasca cu oameni fideli lui, dar iubit tot nu e de militari.

Pe de alta parte, premierul nu poate nici sa intervina cu forta maxima impotriva manifestantilor. Sunt pur si simplu prea multi. Utilizarea trupelor de forta ar insemna o baie de sange in Taksim si Gezi. Sigur, poate ar fi capabil de asa ceva, dar probabil nici Erdogan nu poate uita ca intreaga lume este cu ochii pe el si ca presa internationala este prezenta la Istanbul cu efective impresionante. Mai mult, comunicatiile mobile ii fac viata si mai dificila liderului de la Ankara pentru ca orice informatie poate face inconjurul lumii in cateva secunde.

Situatia lui Erdogan se complica insa si in cazul in care el ar fi dispus, macar intr-o miscare tactica si de imagine, sa cedeze macar la o serie din cererile protestatarilor. El, autoritatea suprema care nu se supune nimanui (recent a declarat ca alegeri anticipate nu se fac la cererea oamenilor) sa fie ingenunchiat de cateva mii de oameni? Ar fi un festin pentru partidele de opozitie si un dezastru pentru sustinatorii partidului sau islamist, care nu fac parte din aceasta generatie educata si culta precum cea care e in parcul Gezi.

In ciuda acestui context dificil pentru Erdogan, zvonurile despre o interventie masiva a fortelor de ordine in aceasta noapte (duminica spre luni) se intetesc. Primul ministru ar fi dat un ultimatum neoficial pentru ca manifestantii sa plece acasa pana luni. Oficial nu exista nicio confirmare a acestei variante.

Singurul lucru cert este ca cel putin o parte a societatii turcesti si-a regasit identitatea si nu vrea sa renunte la ea. Se dovedeste inca o data ca revolutiile se fac in carne si oase, nu pe internet. Iar spatiul public redevine ceea ce ar trebui sa fie: elementul central al unei comunitati. Lupta pe spatiul public este intotdeauna una care opune controlul si libertatea, segregarea si diversitatea. Miza nu este o piata sau un parc, ci sufletul unei natiuni.

 
Laurenţiu Colintineanu, din Istanbul (in dialog cu Ioana Haşu):