Ce rol mai joacă Europa în NATO? Și, de ce nu, în lume?

În decembrie anul trecut, cotidianul britanic The Guardian îl cita pe ambasadorul american la NATO, Ivo Daalder, care era îngrijorat de declinul cheltuielilor militare din Europa. Daalder spunea că în lipsa investițiilor în armată, clivajul dintre Europa și America va crește. Și dacă situația nu e bună acum, atunci pe viitor, lucrurile vor sta și mai prost. Ambasadorul american dădea acest interviu la doar două săptămâni după anunțul premierului britanic David Cameron care spunea că 3.800 de militari britanici vor fi retrași din Afganistan până la finele lui 2013.

Se pune așadar întrebarea dacă Europa poate acționa militar fără sprijin din partea SUA? În Afganistan, de exemplu, America are 68.000 de militari. Prin comparație, europenii sunt liliputani. Marea Britanie are al doilea contingent cu 9.000 de soldați. Urmează Germania cu 4.400 și Italia cu 3.067. Criticile cele mai dure în dosarul afgan le primește Franța, care după retragerea din 2012 mai are doar 550 de militari la poalele Hindukușului. Asta în condițiile în care Hexagonul are cea mai mare armată europeană cu un total de 227.000 de cadre active.

În ianuarie anul acesta, Global Post sugera că dintre statele europene numai Marea Britanie mai poate juca un rol militar atât de extins precum Franța. Și totuși, la apogeul prezenței franceze în Afganistan, contingentul Parisului număra doar 3.600 de soldați. Franța nu este însă singura problemă europeană.

În general, în cadrul NATO, prea puține state își îndeplinesc obligația contractuală, ce derivă din statutul de membru, de a cheltui cel puțin 2% din PIB pe armată. Ivo Daalder spune că doar Marea Britanie, Grecia și Macedonia respectă pragul minim de cheltuieli. În tot acest timp, SUA acoperă 75% din bugetul NATO și acordă 4% din PIB forțelor militare. În 2012, Germania aloca 1,2%, iar Olanda 1,4% din PIB. Revista Defence News arată că Spania și Italia, țări grav afectate de criza economică, au ajuns să cheltuie mai puțin de 1%.

Sigur, Daalder nu reușește să înțeleagă în totalitate presiunea la care sunt supuse guvernele europene. Francois Hollande încearcă să acopere un deficit de 60 de miliarde Euro, așa că a anunțat deja că va reduce cheltuielile militare și așa la un record negativ al istoriei moderne franceze. Dar ce alternativă are oare Franța sau orice alt stat european într-un asemenea context? Alegerea între stabilitate economică și cheltuieli cu armata e totuși una lesne de înțeles.

La fel ar trebui să fie însă înțelese și dezavantajele strategice și, mai ales, diplomatice. NATO ajunge să fie un sistem bazat pe doi piloni: american și britanic. Restul de state trebuie să fie conștiente că, cel puțin până la rezolvarea crizei, nu vor mai avea multe de spus în plan diplomatic și politic la nivel internațional. Fostul secretar american al apărării, Robert Gates, împărțea statele NATO între cele care merg la război și cele care doar vorbesc. Iar cele care sunt pregătite să lupte încasează și dividendele diplomatice. În martie avea loc prima reuniune a Comitetului Reunit al Șefilor de Stat Major ai SUA și Marii Britanii din 1948 încoace.

Între timp, tranziția prin care trec armatele europene nu este neapărat una cu final de rău augur, apreciază publicația World Outline. Națiunile bătrânului continent trebuie să se specializeze și să învețe să coopereze apoi într-o adevărată formulă de apărare comună europeană. Rezultatul ar putea fi acceptabil și pentru Washington. Până atunci însă trebuie să fim conștienți că, ne convine sau nu, marile dosare internaționale vor fi dictate de uriașa capacitate militară a Statelor Unite ale Americii.