O reuniune G20 pe fond de "rǎzboi rece" şi de "rǎzboi monetar"

Termenii care revin cel mai des în articolele şi analizele dedicate acestei reuniuni sunt "diviziune", "confruntare", "tensiuni". Liderii internaţionali şi marile puteri aveau interese divergente şi înainte ca dosarul sirian sǎ se impunǎ ca un subiect de neocolit pe agendele reuniunilor internaţionale. Siria a devenit însǎ o dilemǎ obsedantǎ cu reverberaţii nu numai militare, geo-strategice, morale sau economice, ci şi de ordin filozofic.

Nu întîmplǎtor cotidianul Le Monde îi invitǎ, pe mai mulţi intelectuali şi filozofi, sǎ se exprime în ediţia sa datatǎ 6 septembrie pe marginea Siriei. Ori, ce rezultǎ din aceste intervenţii? Rezultǎ în primul rînd cǎ intelectualii sunt la fel de divizaţi ca şi clasa politicǎ francezǎ, ca şi opinia publicǎ europeanǎ şi ca şi lumea în general cînd vine vorba de Siria. Este aproape uluitor de vǎzut cum oameni precum André Glucksmann, Edgar Morin sau Tzvetan Todorov, adevǎrate somitǎţi culturale, cel puţin aici în Franţa, cu argumente dintre cele mai subtile şi cu un enorm talent în ce priveşte capacitata de analizǎ ajung la concluzii diametral opuse. În Franţa se vorbeşte, ca şi pe vremea cînd americanii pregǎteau rǎzboiul din Irak, despre "intervenţionişti" şi despre sceptici. André Glucksmann sau Bernard Herni-Lévy considerǎ cǎ lumea civilizatǎ şi marile democraţii sunt pe cale sǎ-şi piardǎ onoarea dacǎ nu intervin militar împotriva lui Bachar al-Assad.

Într-un articol publicat la începutul acestei sǎptǎmîni tot în Le Monde, filozoful Bernard Henri-Lévy, omul care a avut un rol important în declanşarea intervenţiei militare franceze în Libia, îl îndemna chiar pe Barack Obama sǎ nu se ducǎ la Sank-Petersburg dacǎ Vladimir Putin nu îşi modificǎ poziţia în privinţa Damascului. Bernard Henri-Lévy vorbea chiar de o anumitǎ "indecenţǎ" emanînd din aceastǎ reuniune organziatǎ de Vladimir Putin, cînd se ştie cǎ Rusia a înarmat Siria şi tot de la ruşi au luat sirienii şi formulele pentru gazele toxice de care dispun.

Filozofi precum Tvetan Todorov sau Edgar Morin fac parte însǎ din categoria "scepticilor", mai precis a celor care spun cǎ o intervenţie militarǎ a occidentului n-ar face decît sǎ agraveze situaţia. Noi violenţe pe fondul vechilor violenţe n-ar face decît sǎ complice problema, sǎ provoace noi resentimente, sǎ suscite noi dorinţe de rǎzbunare şi sǎ le dea apǎ la moarǎ extremiştilor…

Le Monde publicǎ şi opinia unui expert anglo-saxon, Edward N. Luttwak, de la Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale. El vine cu aceastǎ concluzie aproape incredibilǎ şi care ar putea fi taxatǎ de cinicǎ: singura soluţie care convine Americii este conservarea impasului. Un "meci prelungit" între Bachar al-Assad şi rebeli este preferabil decît o victorie a dictatorului de la Damasc, ceea ce ar întǎri Iranul, sau o victorie a rebelilor, ceea ce ar întǎri extremismul şi fanatismul. Mai mult decît atît, aratǎ specialistul în strategii internaţionale, Statele Unite ar avea interesul de a-i ajuta pe rebeli de cîte ori începe sǎ cîştige teren Bachar al-Assad şi sǎ le taie aprovizionarea rebelilor de cîte ori avanseazǎ ei, pentru a le tempera elanul.

Nu este exclus ca, instinctiv, de aceastǎ viziune sǎ se apropie şi opinia publicǎ europeanǎ. Cel puţin în Franţa, potrivit sondajelor, majoritatea francezilor nu doresc o intervenţie militarǎ împotriva lui Bachar al-Assad, în ciuda faptului cǎ François Hollande s-a arǎtat ferm decis sǎ dea o "lecţie" regimului de la Damasc ca represalii pentru utilizarea de arme interzise de comunitatea internaţionalǎ. Este interesant în acest sens acest titlu care se etala joi dimineaţǎ pe prima paginǎ a cotidianului Libération: "Lovituri în Siria : singuri împotriva tuturor". Cum pe toatǎ pagina apare o fotografie a lui Barack Obama în conversaţie cu François Hollande, nu este greu sǎ ne dǎm seama cine sunt "singuri împotriva tuturor"… Editorialistul ziarului aratǎ cǎ vremea cînd Occidentul se dorea "justiţiarul planetei" a trecut. Intervenţiile din Kosovo, din Irak, din Afganistan sau din Libia au demonstrat de fapt cǎ operaţiunile militare şi rǎzboialele nu sunt suficiente pentru a putea schimba faţa lumii şi mai ales pentru a instaura democraţia… Ori, ce se întîmplǎ acum? Opinia publicǎ nu mai vrea o nouǎ decepţie în Siria.

De altfel, mulţi comentatori spun cǎ Siria nici nu mai existǎ ca stat. O parte este sub controlul clanului Assad, care s-ar putea sǎ se menţinǎ încǎ multǎ vreme în sectorul sǎu. Iar o altǎ parte a Siriei este acum dezmembratǎ şi fragmentatǎ, controlatǎ de tot felul de seniori ai rǎzboiului, de fanatici, de integrişti, de iluminaţi, de ideologi şi poate chiar de mafiile criminale care prosperǎ în context de rǎzboi prelungit.