Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Cum reușește America să nu învețe lecțiile istoriei

În urmă cu 65 de ani, un raport al Senatului american detalia nereguli în interogarea unor criminali de război naziști. Urmarea a fost că zeci criminali de război – dintre care mulți condamnați la moarte – au fost eliberați pentru că verdictele fuseseră pronunțate pe baza unor mărturii obținute ilegal.

Pe 16 decembrie 1944, armata nazistă a început ofensiva din Ardennes, o campanie care a rămas în memoria istoriei moderne drept Battle of the Bulge. Pe 17 decembrie, 114 soldați americani s-au predat unei companii germane conduse de colonelul SS Joachim Peiper. Compania Peiper făcea parte din Prima Divizie de Tancuri a Schutzstaffel (SS). Militarii americani au fost dezarmați și adunați pe un câmp din apropiere de Malmedy, în Belgia, unde au fost executați.

Masacrul de la Malmedy

Pe 13 ianuarie 1945, forțele americane au cucerit zona Malmedy și au recuperat 84 de cadavre în zilele următoare. Frigul iernii a ajutat la păstrarea probelor intacte, mai ales a rănilor cauzatoare de moarte. Autopsiile au arătat că cel puțin 20 de militari fuseseră împușcați în cap de la mică distanță. Alte răni demonstrau focuri de mitralieră, iar alte 20 de cadavre prezentau răni la cap fără urme de praf de pușcă, ceea ce a dus la concluzia că acești militari fuseseră împușcați de la distanță. Alți 10 soldați, care se refugiaseră într-o cafenea odată cu deschiderea focului, au ars de vii.

Procesul care a urmat a adus pe banca acuzaților 75 de foști membri ai Waffen SS și face parte din seria de procese pentru crime de război care au avut loc în lagărul de concentrare de la Dachau. A început pe 16 mai 1946 și s-a încheiat pe 16 iulie același an. În timpul audierilor, 6 prizonieri au acuzat violența fizică și psihică prin care au fost obținute mărturiile lor. Instanța a ignorat aceste plângeri și, după o deliberare de doar câteva minute, a anunțat verdictele: 43 de condamnări la moarte prin spânzurare, 22 de încarcerări pe viață, 2 condamnări la 20 de ani încarcerare, una la 15 ani și 5 la 10 ani.

Revizuirea procesului și a anchetei

Într-un articol publicat de revista Time în ianuarie 1949, colonelul Willis Everett, avocatul apărării, afirma că prizonierii germani fuseseră ținuți în întuneric, înfometați timp de șase luni, torturați inclusiv prin înfigerea unor chibrite aprinse sub unghii și bătuți cu brutalitate suferind de fracturi de mandibulă, brațe și rămânând cu leziuni permanente la testicole. Apărătorul a acuzat și înscenarea unor procese în cadrul anchetelor pentru a forța mărturii. La aproape 16 luni de la pronunțarea verdictelor, aproape toți acuzații au prezentat declarații în care își anulau declarațiile inițiale. Colonelul Everett a făcut plângere la Curtea Supremă americană și la Curtea de Justiție de la Haga. Prima nu s-a pronunțat, a doua și-a declinat competența pentru că tratează numai cauze ce implică actori statali.

Controversele ridicate de acest caz au determinat armata americană să ceară o investigație a unei comisii de judecători sub conducerea lui Gordon Simpson. Raportul din 30 iunie 1948 recomanda ca toate condamnările la moarte să fie preschimbate în închisoare pe viață. Argumentul a fost că neregulile din faza de anchetare fac imposibilă aplicarea unor pedepse cu moartea. Acuzațiile de tortură nu au fost nici infirmate, nici confirmate.

Unul din membrii comisiei, judecătorul Edward Van Roden a publicat, în februarie 1949, un articol în care denunța practicile de tortură din acest caz. Ca răspuns, 6 alte pedepse cu moartea au fost preschimbate în închisoare pe viață. Mai rămâneau alte 6, a căror execuție a fost amânată.

Comisia Senatorială

În final, SUA au decis că era nevoie de o investigație parlamentară, așa că s-a format o comisie compusă din trei senatori care s-au deplasat în Germania de Vest și au strâns declarații de la peste 100 de martori. Multe acuzații nu s-au confirmat, alte însă da.

  • Procesele trucate: raportul arată că anchetatorii au înscenat un fel de proces în timpul interogatoriilor. Prizonierii credeau că cel puțin una din persoanele din cameră era avocatul lor sau cel puțin de partea lor. Astfel s-au obținut multe mărturii care nu au mai putut fi luate în considerare din punct de vedere juridic.

  • Abuz fizic: comisia concluzionează că nu există dovezi care să ateste o practică generalizată a bătăii prizonierilor, dar admite că în mai multe cazuri se poate să se fi recurs la asemenea metode într-o situație tensionată.

  • Amenințarea familiei: comisia conchide că în unele cazuri e posibil să se fi proferat amenințări la adresa rudelor, cum că acestora li s-ar putea confisca rațiile de mâncare. Senatorii mai spun însă că, în opinia lor, e greu de crezut că prizonierii ar fi depus mărturii false din acest motiv.

  • Timpul de pregătire pentru avocații apărării a fost prea scurt, afirmă raportul. Patru săptămâni pentru un proces cu 74 de acuzați și cu asemenea infracțiuni nu a fost suficient, a afirmat comisia.

  • Judecarea în grup a condus la conflict de interese între comandați și subalterni. Tribunalul militar respinsese o moțiune de separare a cauzelor.

  • Personalul militar american era insuficient pregătit să instrumenteze un caz de asemenea magnitudine. După sfârșitul războiului, soldații care acumulaseră suficiente „puncte” se întorceau acasă, în SUA, ceea ce a dus, în special în faza de anchetă, la vicii de procedură ce puteau fi evitate în situația în care ar fi fost destul personal.

  • Indiferent de dovezile ce au putut fi găsite, în percepția publică americană și germană, armata SUA a comis grave erori și a dus la slăbirea poziției guvernului american în Germania.

Raportul comisiei senatoriale mai afirmă că percepția publică ajută la crearea unui curent generalizat de contestare largă a proceselor pentru crime de război. Parlamentarii indicau pericolul creării unui nou curent naționalist în Germania de Vest și posibilitatea ca acesta să se conecteze la principiile Rusiei comuniste.

Urmările

Raportul comisiei senatoriale nu exonerează în niciun fel acuzații de crimele de război. Documentul nu identifică dovezi substanțiale care să ateste acuzațiile de abuzuri fizice și psihice în afara unor cazuri izolate. În schimb, greșelile făcute mai ales în faza de anchetare susțin principiul că aplicarea pedepselor cu moartea ar fi echivalat cu acceptarea unei administrări defectuoase a actului de justiție.

Ulterior, întreaga presiune publică și – se poate specula – evoluția Războiului Rece au dus la preschimbarea tuturor pedepselor cu moartea în închisoare pe viață. În anii ce au urmat, toți criminalii de război au fost eliberați. Ultimul dintre ei a fost chiar colonelul Joachim Peiper, eliberat pe 19 decembrie 1956.

Sursa raport: Biblioteca Congresului American