Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Expert în arme neconvenționale: Tentativa de acord nuclear cu Iranul îmi dă speranță

Greg Thielmann este cercetător-principal la Asociaţia Pentru Controlul Armamentelor şi membru al prestigiosului Consiliu pentru Relaţii Internaţionale. El a fost vreme de un sfert de secol înalt funcţionar al Serviciului de Informaţii al Ministerului de Externe, funcţionând în ultimii ani de carieră ca director al Biroului de Afaceri Militare şi Strategice.

La începutul anilor 2000, înaintea invadării Irakului, Biroul condus de Greg Thielmann avea, printre altele, misiunea de a evalua forţele armate irakiene, dar informaţiile transmise ierarhic au fost ignorate sau distorsionate, proces de politizare care a culminat cu discursul ţinut de ministrul de Externe Colin Powell, la ONU, în februarie 2003. Un discurs despre armele irakiene de distrugere masivă şi pretinsul program nuclear. Greg Thielmann, mare expert în arme neconvenţionale, a fost printre cei foarte puţini care au avertizat, public şi din interiorul sistemului, înainte şi după acel discurs, că faptele nu sprijină afirmaţiile şi poziţia Executivului.

 

G.T: Am devenit şi mai hotărât decât eram în perioada premergătoare războiului din Irak să discern dedesubturile informaţiilor oficiale, să evaluez logica aplicată de guverne. Din multiple motive tentativa de acord nuclear cu Iran-ul îmi dă speranţă. Avem o coaliţie colegială şi constructivă, avem negociatori extrem de capabili, lucru pe care-l apreciez ca fost negociator.  În ultimele săptămâni ale tratativelor s-au aflat faţă-n faţă ministrul american al Energiei, Moniz, şi omologul său iranian Salehi,  ambii fizicieni, care s-au cunoscut cu ani în urmă la cea mai prestigioasă universitate tehnică americană. Cei doi au avut prilejul unic de a discuta ştiinţa într-un dosar atât de încărcat politic.

 

Rep: "Mai bine nimic decât un acord prost", acesta este leitmotiv-ul care acompaniază efortul diplomatic al marilor puteri. Mai utilă ar fi, poate, o clarificare a ceea ce înseamnă o înţelegere rezonabilă, preferabilă alternativei, care este, pentru majoritatea criticilor, războiul şi schimbarea de regim la Teheran.

G.T: Trebuie înţeles că obiectivul negocierilor este să-i convingi pe iranieni că nu e în interesul lor să producă arme nucleare. Pentru  SUA şi alte ţări alarmate de această eventualitate,  obiectivul este ca Teheran-ul să accepte limitări ale programului său nuclear, astfel încât comunitatea internaţională să aibă suficient timp pentru a reacţiona în caz că Iran-ul îşi încalcă obligaţia, asumată prin Tratatul de Ne-Proliferare Nucleară, de a menţine programul într-un perimetru paşnic. În acest sens, un acord serios trebuie să conţină modalităţi eficiente şi cuprinzătoare de verificare. Adevărul este că Iran-ul este, la această oră, cea mai inspectată şi atent supravegheată ţară semnatară a Tratatului de Ne-Proliferare. Acordul-cadru conturat pe 2 aprilie strânge chinga şi mai mult.  Aspecte ale  regimului de monitorizare rămân în vigoare mult peste limita de 10 ani aplicabilă centrifugilor. Unele expiră peste 15, 20, 25 de ani, iar altele, cele agreate prin Protocolul Adiţional al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică, n-au termen de expirare.

 

Rep: Acordul-cadru este o etapă a unui proces care a început în noiembrie 2013, cu acordul interimar implementat începând din ianuarie anul trecut, şi care are ca termen limită de finalizare sfârşitul lunii iunie. Pe tot  parcursul de până acum s-au auzit voci care au deplâns "naivitatea" întregului efort, pentru că Teheran-ul nu joacă cinstit, nu-şi respectă promisiunile.

G.T: Este uluitoare persistenţa, în discursul public american din ultimele săptămâni, a noţiunii că nu te poţi încrede în Iran pentru că nu-şi respectă obligaţiile internaţionale. N-ar fi fost adevărat nici înainte de acordul interimar din noiembrie 2013.  Am putut lucra bine cu Iran-ul chiar şi atunci când relaţiile bilaterale erau foarte proaste. Să ne amintim, spre exemplu, de acordurile de la Bonn privind Afganistan-ul. Negociatorul-şef de atunci, ambasadorul Jim Dobbins, spunea că partenerul cel mai constructiv a fost Iran-ul. Deteriorarea acelui început promiţător s-a datorat faptului că preşedintele Bush Jr. a hotărât să plaseze Iran-ul pe "Axa Răului", şi asta la doar câteva luni după ce Teheran-ul îşi oferise serviciile în lupta împotriva grupării Al-Qaida. De mai bine de un an,  Iran-ul  respectă,  punct cu punct,  acordul interimar. În aceste condiţii, să o ţii tot aşa, s-o tot dai cu acest refren că nu poţi avea încredere în ei pentru că nu şi-au respectat niciodată angajamentele, mi se pare pur şi simplu greşit. Cei care-o fac sunt ori ignoranţi, ori de rea-credinţă.

 

Rep: La nivelul detaliilor, tratativele urmăresc deschiderea unui spaţiu suficient de reacţie, pe bază de verificare, nu încredere. Pare simplu,  dar e de fapt extrem de complicat. Există un concept crucial, esenţial în înţelegerea întregii chestiuni, care nu figurează explicit pe agenda discuţiilor, dar despre care ştiu că aveţi opinii tranşante: "breakout time", răstimpul necesar îmbogăţirii până la nivel militar a uraniului, de la decizia politică la finalizare.

G.T: Calculul a ceea ce se numeşte "breakout time" este relativ complicat. Cred că aproximaţia americană, de un an, este corectă. Termenul se referă însă, în sens strict, la intervalul cerut pentru acumularea unei cantităţi suficiente de hexaflorură de uraniu, care este un gaz. Acest material fisionabil trebuie apoi metalizat pentru a fasona bomba. Această fază adaugă cel puţin şase luni, unii spun un an sau chiar doi, până ajungi la o armă funcţională. Date  fiind mecanismele de verificare prevăzute în acordul-cadru, comunitatea internaţională are suficient timp ca să reacţioneze. Am uitat să spun: "breakout time" de un an se referă la o singură bombă. Ce să facă Iran-ul cu o singură bombă? Prima bombă e de probă, în majoritatea cazurilor, trebuie deci planificate cel puţin două. Timpul necesar se extinde şi mai mult.  Riscă Iran-ul un război, potenţial nuclear, cu SUA şi Israel-ul, aşa, înarmat cu o singură bombă utilizabilă? Mi se pare implauzibil.

Greg Thielmann intervievat de Radu Tudor