Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Expert american: Iran-ul are parte de mecanismul de monitorizare cel mai dur impus şi acceptat vreodată de o ţară

cirincione_color_large1.jpg

Joseph Cirincione
Image source: 
carnegieendowment.org

Joseph Cirincione este preşedintele fundaţiei de securitate globală Ploughshares, profesor la Şcoala de Diplomaţie a Universităţii Georgetown, membru al Comitetului Consultativ Internaţional creat de ministrul de externe John Kerry, şi o mare autoritate în sfera armelor nucleare şi neproliferării, subiect căruia i-a consacrat câteva cărţi de răsunet, printre care "ARSENALE UCIGAŞE: Ameninţări Nucleare, Biologice şi Chimice",   "ALARMA NUCLEARĂ:  Trecutul şi Viitorul Armelor Nucleare" şi, în noiembrie 2013, "COŞMARURI NUCLEARE".   El a lucrat, vreme de nouă ani, în Comitetul Pentru Forţele Armate al Camerei, şi a ocupat funcţii de conducere în institute washingtoniene de expertiză şi consultanţă prestigioase precum Carnegie şi Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale.

Joseph Cirincione consideră că Teheranul are parte de mecanismul de monitorizare cel mai dur şi restrictiv impus şi acceptat vreodată de o ţară. În ciuda acestui fapt, şi a speranţei pe care un eventual acord cu Iran-ul o conţine, înţelegerea aflată în lucru întâmpină în continuare o rezistenţă înverşunată.

J.C: Opoziţia e de trei feluri. Primul reflectă o preocupare sinceră în ce priveşte termenii acordului: dacă nu cumva am făcut prea multe concesii, de ce să-i lăsăm Iran-ului centrifugi, etc.  Al doilea tip este politic: oponenţii parlamentari ai preşedintelui Obama, care au obstrucţionat tot ce a încercat şeful Casei Albe, nu se dezmint nici în acest caz.  Circulă o glumă că dacă Obama ar propune un leac împotriva cancerului, Senatul ar vota împotrivă. E greu de înţeles cum cineva ar putea pune interesul partizan, partinic,  deasupra celui naţional, dar vă asigur că exact asta  se întâmplă. Al treilea tip este poate cel mai nociv şi dur: opoziţia ideologică. E vorba despre indivizi care pur şi simplu  nu cred în nici un fel de înţelegeri privind armamentele. S-au opus până şi acordului cu Rusia, care a eliminat mii de arme nucleare, şi sub nici un motiv nu doresc finalizarea unui aranjament de control cu un regim, cel de la Teheran,  pe care-l consideră malefic şi duşmănos faţă de Israel. Aceşti adversari ideologici nu pot fi înduplecaţi.  Pentru mulţi dintre ei, mai bine un război decât un tratat cu Iran-ul.

Rep: Ironic, dar şi în prelungirea a ceea ce aţi spus,  este că la începutul anilor 2000,  aceşti "adversari ideologici", majoritatea aliniaţi sub flamura dreptei conservatoare, au avut şansa, la putere fiind, de a rezolva contenciosul cu Teheran-ul când lucrurile erau mult mai simple.

J.C: În 2003,  când aveau doar câteva duzini de centrifugi, iranienii au venit cu o propunere care ar fi pus capăt disputelor privind programul lor nuclear, ar fi rezolvat problemele în suspensie cu Israel-ul, ar fi reaşezat relaţia cu rivalii suniţi din Golful Persic, şi ar fi putut duce la încetarea sprijinului pentru Hamas şi Hezbollah. Administraţia Bush  i-a refuzat. N-au vrut să negocieze. Tocmai invadaseră cu succes Afganistan-ul şi apoi, în acel an,  Irak-ul. Lucrurile mergeau destul de bine, şi au crezut că pot răsturna regimul de la Teheran. Cum spunea vicepreşedintele Cheney, cu răul nu-i de negociat, răul  e de extirpat. Doctrina Bush. Când au părăsit Casa Alba, Iran-ul avea 6.000 de centrifugi, şi continua să le fabrice, sfidând sancţiunile care se înăspreau,  pînă la cele 20.000 de astăzi. Împotriva acelei abordări a venit doctrina Obama, care favorizează implicarea şi dialogul cu alte ţări. Asistăm acum la un duel între cele două doctrine: forţa contra angajamentului constructiv ca principal instrument al politicii externe americane. Va fi o încleştare epocală.

Rep: O încleştare epocală într-o epocă plină de pericole. Există părerea că obsesia iraniană ar putea distrage atenţia lumii de la chestiuni mult mai grave, multe dintre ele înfăţişate dramatic în ultima dvs. carte, apărută la sfârşitul anului 2013, care argumentează că lumea rămâne alarmant de aproape de marginea abisului nuclear.

J.C: Suntem confruntaţi cu pericole nucleare reale şi urgente. Majoritatea experţilor le clasifică în trei categorii. Prima este terorismul nuclear, posibilitatea ca grupuri precum Al-Qaida sau ISIS să pună mâna pe o armă nucleară.  Dacă o au, aproape sigur o folosesc. Am putea eticheta această categorie "terorism inflexibil", mesianic, apocaliptic.   A doua categorie de ameninţări este proliferarea, scenariul în care noi ţări, mai puţin stabile decât cele din actualul club,  s-ar putea dota cu arme nucleare şi ar putea declanşa un conflict.  Dacă putem opri Iran-ul,  repurtăm o victorie majoră contra proliferării. Ar fi un exemplu pe care Coreea de Nord l-ar putea lua în considerare, şi sigur ar descuraja ţări dornice să urmeze aceeaşi cale. Ar putea marca sfârşitul proliferării. Al treilea şi ultimul tip de pericol îl constituie arsenalul existent de arme nucleare. Toate sunt o ameninţare. Nu că ar putea fi utilizate intenţionat, deşi aşa ceva este posibil, mai mult că s-ar putea întâmpla un accident, că s-ar putea produce o eroare umană.  Pe parcursul erei nucleare am avut zeci şi zeci de accidente, defecţiuni, lansări evitate în ultima clipă.  Rezultat, se poate spune, al unor mecanisme  fragile de comandă şi control. Riscul unui accident în SUA sau Rusia rămâne destul de ridicat. Toate aceste ameninţări trebuie reduse dacă e să trăim într-o lume cu adevărat sigură.

Rep: SUA şi Rusia, actorii principali într-o lungă dramă nucleară planetară, în care negocierile cu Iran-ul reprezintă doar o scenă, un episod care poate influenţa restul piesei,  sau chiar grăbi deznodământul. Cum aţi descrie rolul ruşilor la tratative? Ce loc vor ocupa aceste negocieri pe axa relaţiei bilaterale, cum ar putea ele afecta complicata relaţie ruso-americană?

J.C: Până recent, rolul ruşilor în negocieri a fost, extrem de constructiv. Au cooperat deplin, au menţinut regimul sancţiunilor, au făcut posibile concesii iraniene majore.  Partenerii P+1 au afişat o unitate remarcabilă.  Atmosfera s-a schimbat când Moscova şi-a anunţat intenţia de a vinde Teheran-ului rachete defensive sol-aer de tip S-300. Vânzarea de arme ofensive rămâne interzisă, şi Rusia respectă interdicţia, dar tranzacţia reprezintă o breşă în ceea ce a fost un embargou voluntar asupra vânzărilor de arme către Iran. Cred că motivul este în primul rând profitul - Rusia va încasa aproximativ 1 miliard de dolari - dar este şi o demonstraţie a domnului Putin că intenţionează să urmeze, chiar şi în acest dosar, o linie independentă, nu directiva Washington-ului.  Există îngrijorarea că, dacă se produce o agravare a crizei din Ucraina, am putea ajunge la un conflict militar între SUA şi Rusia, care nu-i exclus să aibă şi o componentă nucleară.  Nimeni nu doreşte aşa ceva.

Joseph Cirincione intervievat de Radu Tudor