Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Politolog: Fără un acord nuclear, Vestului îi va fi greu să elimine focarele de tensiune din Orientul Mijlociu

milani_mohsen.jpg

dr. Mohsen Milani

Mohsen Milani predă politologie şi conduce Centrul de Studii Strategice şi Diplomatice de la Universitatea Floridei de Sud. Considerat un mare specialist în istoria contemporană a Iran-ului, ţara sa de baştină, el este autorul a peste 60 de  cărţi şi lucrări, printre care să cităm REVOLUŢIA ISLAMICĂ IRANIANĂ, text de referinţă în numeroase universităţi de pe tot globul.

Prima parte a interviului cu profesorul Milani a oferit o perspectivă dinlăuntru, o analiză a factorilor istorici, doctrinali şi politici care au modulat postura iraniană la tratativele nucleare.  Regimul de la Teheran caută în continuare legitimitate, atât în interior cât și în exterior.   Cum ar defini el victoria, în acest context?  Legitimitate, la un preț cât mai mic. Mohsen Milani scria în prestigioasa revistă  POLITICA EXTERNĂ (FOREIGN AFFAIRS) că "strategia diplomatică a Teheran-ului este deseori înfățișată în termeni senzaționaliști dar ea este, în realitate,  rațională, menită să asigure supraviețuirea Republicii Islamice împotriva amenințării existențiale pe care o reprezintă Statele Unite". Acest spectru al "pericolului de moarte" planează în continuare asupra negocierilor dar, argumentează profesorul Milani, în a doua parte a interviului, lucrurile evoluează rapid, în direcția destinderii. Există riscuri, pe care atât Iran-ul cât și SUA și le-au asumat, jocul diplomatic are o miză foarte mare.

M.M: De la criza ostateticilor americani din Teheran, în noiembrie 1979, și până acum aproximativ un an și jumătate, când președintele Obama și președintele Rouhani au avut o scurtă convorbire telefonică, politica externă iraniană a fost minată, în liniile sale principale,  de o puternică opoziție, animozitate chiar, față de Statele Unite. Conducerea de la Teheran a avut impresia că Washington-ul nu acceptă legitimitatea Revoluției  iraniene, că obiectivul său este răsturnarea regimului islamic,  iar politica sa externă a fost determinată de această impresie. Cred că sunt semne de schimbare, și sunt fericit. Am putea asista la începuturile unei noi relații bilaterale dacă se ajunge, în iunie sau mai târziu, la o înțelegere nucleară. Se va produce, în următorii 3-4 ani, de ambele părți, o mutație lentă în abordarea problemelor, Iran-ul re-evaluînd, probabil, poziționarea sa anti-americană, SUA făcând, în replică, gesturi de apropiere.  Într-o primă fază se vor concentra asupra dosarelor în care există interese comune,  de pildă combaterea talibanilor în Afganistan, lupta împotriva grupării ISIS în Irak, eventual soluționarea politică a războiului civil din Siria. Vor deveni rivali, nu inamici politici, învățând să-și gestioneze relația.

Rep: O absență notabilă pe lista intereselor comune, pe care a-ți schițat-o: Israelul.

M.M: Israel-ul este un subiect foarte delicat în Iran, țară care a oferit sprijin financiar, militar și politic substanțial grupării libaneze Hezbollah și, într-o măsură mai mică, formațiunilor integriste palestiniene. A făcut-o din angajament ideologic față de palestinieni,  și pentru că au crezut că așa pot câștiga simpatia arabilor și musulmanilor de pretutindeni. Iran-ul și Israel-ul nu sunt însă dușmani naturali. Dacă se pun bazele unei noi relații între Iran și SUA, există posibilitatea ca Teheran-ul să-și modereze considerabil,  nu peste noapte desigur, opoziția față de Israel. Pot să-mi imaginez foarte ușor momentul în care Iran-ul, va spune, abandonând poziția actuală, că acceptă tot ce decid palestinienii, în ansamblul lor.  Chestiunea Israel-ului va putea fi abordată dacă este depășit conflictul dintre Teheran și Washington.

Rep: Ce efecte pozitive s-ar putea resimți în zona atât de încâlcită a vrajbei dintre șiiți și sunniți?  S-ar putea stinge incendiile sectare medio-orientale?

M.M: Mă număr printre cei care cred că haosul din Orientul Mijlociu nu poate și nu trebuie să fie atribuit unui conflict religios între șiiți și sunniți. Cred că e o explicație simplistă a unui fenomen extrem de complicat. Cred că ar fi mai potrivit să privim desfășurările din acea regiune  prin prisma a doi factori:  politica de forță, adică state-națiune încercând să-și maximalizeze  puterea, și existența unui vid securitar și politic pe care acele state-națiune au tendința firească de a încerca să-l umple.  Confruntarea sectară sunnito-șiită reprezintă așadar, în esență, o proiecție a luptei dintre țări rivale precum Iran și Arabia Saudită, care încearcă să-și întărească pozițiile, să acumuleze mai multă autoritate în regiune. Folosesc în acest scop ce merge cel mai bine, instrumentul cel mai eficient, care se întâmplă să fie, în acest moment istoric, sectarismul. Dacă se finalizează însă acordul între Iran și cele șase puteri globale, eu cred, spre deosebire de mulți alții care prevestesc un Iran mai agresiv, că șansa ca Iranul să devină o putere mult mai constructivă în Orientul Mijlociu este de 50%.  Fără participarea Iran-ului, fără un acord nuclear, Vestului îi va fi mult mai greu să elimine focarele de tensiune din Orientul Mijlociu.

Mohsen Milani intervievat de Radu Tudor