Cum se “fură” o țară? Perspectivă sociologică asupra Cubei (Exclusivitate RFI)

Alejandro Portes a fost, la sfârșitul anilor 1990, președintele Asociației Americane de Sociologie. El scria undeva că s-a consacrat sociologiei pentru a înțelege ce s-a petrecut cu țara sa natală, Cuba, țara care i-a fost "furată" printr-un proces social pe care, adolescent fiind, nu-l putea înțelege. L-a înțeles după decenii de carieră academică, fiecare etapă - la Universitatea Statului Texas-Austin, la  Duke, Johns Hopkins și, din 1999, la Princeton - fiecare lucrare și carte, fiind un pas către această înțelegere. Alejandro Portes s-a născut la Havana în anul 1944. Revoluția i-a întrerupt studiile universitare, pe care tocmai le începuse. Familia a ales calea exilului, el trebuind să-și continue studiile în Argentina și apoi în SUA.

Portes: În 1960 am crezut, mai toți, că plecăm într-o vacanță mai lungă, pentru că America nu va tolera un regim comunist la 90 de mile de coasta sa sudică. Socoteam că noi, clasa mijlocie, sigur ne întoarcem cu ajutorul SUA. Invazia eșuată din Golful Porcilor, în aprilie 1961, și o serie de alte evenimente în următorii doi ani, ne-au condus însă la concluzia că întoarcerea cum ne-o doream noi nu va mai fi. Emigrația cubaneză a trebuit deci să facă planuri de ședere îndelungată în SUA. Acesta a fost începutul parcursului nostru american.

Reporter: Un parcurs în care "pierderea de țară" a devenit sursa, principala sursă, a ambiției de a reuși în noua societate.

Portes: Clasele cubaneze de mijloc și cele superioare, care au emigrat în anii 1960-1970, și-au dat seama c-au pierdut bătălia politică împotriva regimului comunist și au început să-și refacă viața în America. Au făcut-o cu mare succes, folosindu-și talentele profesionale și antreprenoriale.  S-a născut astfel ceea ce se numește "enclava cubaneză" din Miami, adică o concentrare impresionantă de antreprize proprietate cubaneză care a făcut posibile atât ascensiunea economică a populației cât și o crescândă putere politică.  Pe la mijocul anilor 1980 mulți dintre primarii și deputații federali reprezentând  regiunea erau de origine cubaneză. Această tendință se manifestă în continuare la a doua generație, a copiilor imigranților.

Reporter: Comunitatea cubaneză din Florida are astăzi un senator din această a doua generație, Marco Rubio, și trei deputați, ca să ne limităm doar la reprezentarea federală. O pondere de reprezentare disproporționată relativ la populație, și un nivel de activism care a reuși să influențeze - unii spun să țină ostatecă - politica americană față de Cuba vreme de o jumătate de secol. Cum a reușit emigrația cubaneză acest lucru?

Portes: Utilizând capitalul său economic într-o campanie perseverență,  hotărîtă, vizînd două obiective: consolidarea puterii politice în Florida de Sud, în special în Miami, și ghidarea politicii americane înspre confruntare și izolarea regimului comunist.  Embargoul asupra Cubei a fost în mare măsură opera angrenajului politic cubano-american.  Liderii Fundației Naționale Cubano-Americane, în frunte cu Jorge Mas, au exercitat mari presiuni la Washington, reușind să convingă un număr de senatori și deputați să voteze în favoarea embargoului. În acea epocă, grupul etnic de presiune cubano-american era al doilea ca influență la nivel național, după cel evreiesc. S-a atins atunci obiectivul de a izola economic regimul cubanez și a face viața amară fraților Castro.  Ideea era că astfel se va provoca dispariția comunismului de pe insulă. Nu s-a întâmplat așa.  Strâmtoarea Floridei a devenit un câmp de bătălie  între regimul cubanez - care-și baza legitimitatea pe naționalism și rezistența la "imperialismul yankeu", la "Mafia din Miami" - și ceea ce unii au numit o "industrie anti-comunistă" care și-a consolidat monopolul politic în sudul floridian înfățișîndu-se ca o mișcare intransigentă,  radicală.  Ironia istoriei este că, într-un sens,  protagoniștii dramei cubaneze, extremiștii de pe insulă și cei sudul Floridei, s-au sprijinit în mod paradoxal unii de ceilalți pentru a-și menține pozițiile și legitimitatea în rândul populației. În anii din urmă însă, veteranii din Miami, care au ilustrat această orientare, au început să părăsească scena. Fidel Castro, la rândul său, a pierdut puterea din același motiv, bătrânețea. Această confluență de evenimente a creat un spațiu nou, șansa de pune capăt lungii perioade de confruntare frontală. Această evoluție a culminat, se poate spune, cu discursul de normalizare rostit de președintele Obama pe 17 decembrie anul trecut.

Reporter: Ce credeți despre această normalizare, și care-i vor fi consecințele?

Portes: Populația cubano-americană și-a dat seama că politica de embargo și confruntare n-a dat roade, iar regimul de la Havana a devenit conștient de faptul că proiectul revoluționar de dezvoltare a insulei este un eșec. De aici încolo, regimul mizează pe ceea ce am putea numi un "viraj chinezesc", adică un sistem monopartit prezidînd asupra unei economii din ce în ce mai capitaliste, în timp ce guvernul american pariază că noua abordare, mai inteligentă, a destinderii, va duce la transformarea societății cubaneze, la probabilitatea crescîndă a unei tranziții, pe termen mediu, către un regim democratic.