Ajunge Trump la Casa Albă?

Acum, când caravana primarelor este pe cale să dispară la orizont, după cinci luni ce au părut interminabile celor obișnuiți cu un sistem mai simplu, reamintim că la Republicani numărul magic al delegaților este 1.237 -  număr pe care Donald Trump pare să-l fi atins - la  Democrați 2.383, cu Hillary Clinton la un milimetru distanță de obiectiv, deși senatorul Sanders are un total onorabil și șanse teoretice de a conta la Convenție, în condițiile în care primarele din două state “bogate” în delegați, California și New Jersey, au loc abia pe 7 iunie.  

Barbara Norrander: Cea mai importantă schimbare mai recentă datează din anii 1970. Preliminare existau și înainte, dar le utilizau doar o mână de state. Partidul Democrat a lansat în acea epocă un număr de reforme menite a deschide și transparentiza procesul. Multe alte state au adoptat apoi sistemul primarelor prezidențiale. Un deceniu mai târziu,  candidații erau în situația de a acumula, în faza primarelor,  suficienți delegați pentru a fi nominalizați.  Aceste schimbări au conturat sistemul care există astăzi.

Reporter: Ce forțe au determinat și modelat aceste schimbări?

Barbara Norrander: În anii 1970, partidul Democrat era scindat, în special pe subiectul războiului din Vietnam. Candidați precum Eugene McCarthy și Robert Kennedy descopereau, încercând să aducă delegați la Convenție, că în multe state n-o puteau face, fie pentru că procesul nu era deschis, fie din cauza că delegații fuseseră deja desemnați în anul anterior. Asta a creat probleme  la Convenția din 1968,  eveniment extrem de agitat, cu demonstrații de stradă și interpelări zgomotoase în sală. S-a decis în final că se impuneau reforme pentru că sistemul să devină mai echitabil și deschis.

Reporter: Care sunt principalele diferențe, în această privință, între partide, și vă rog să explicați extrem de încâlcitul sistem de alocare a delegaților, cu diferențele între Republicani și Democrați.

Barbara Norrander: Fiecare partid are autoritatea de a hotărî câți delegați îi sunt alocați fiecărui stat. Formulele sunt diferite, bazate parțial pe populație, parțial pe cât de constant a votat statul în cauză  pentru candidatul partidului respectiv.  Diferă maniera de repartizare a delegaților pe baza votului la preliminare.  Începând din anii 1990, Democrații au generalizat reprezentarea proporțională, în vreme ce Republicanii n-au avut, până-n 2008, cred, o regulă națională privind formula statală de alocare. Diferențe serioase au persistat,  așa că în acest an Republicanii au adoptat regula care impune distribuirea proporțională pentru primarele programate înainte de 15 martie, după acea dată statele fiind libere să-și aleagă orice formulă doresc. Au fost deci locuri în care câștigătorul a luat tot. În ambele partide, candidații au nevoie să câștige, pentru nominalizare, jumătate din numărul delegaților. 

Reporter: În 2010 ați publicat o carte intitulată PRELIMINARA IMPERFECTĂ. De ce imperfectă, și care ar fi cele mai serioase imperfecțiuni?

Barbara Norrander: Imperfecțiunea cea mai des citată este calendarul, cu New Hampshire și Iowa având întîietate pentru că așa era demult,  când nu conta atât de mult. Celor două state, care n-au prea vrut să împartă privilegiul, li s-au alăturat Carolina de Sud și Nevada. Patru state au deci avantajul de a ține primele alegeri sau consultări, beneficiind de atenția disproporționată a candidaților și mass-mediei, ceea ce le conferă o mare influență. Într-o anumită măsură, în acea fază timpurie se elimină candidații care au mai puține șanse să obțină sprijin electoral. La cealaltă extremă a calendarului, avem state precum California, care țin alegerile în iunie, când nominalizatul poate fi deja cunoscut, pentru că are deja asigurată jumătatea delegaților,  sau e în  avantaj atât de mare încât ceilalți pretendenți s-au retras deja din cursă. Aceasta este distorsiunea cea mai des remarcată în privința sistemului actual. 

Reporter: Să mai fi fost un candidat așa dezbinător  ca Trump, și o situație în care elita unui partid să se revolte  împotriva port-stindardului său electoral?

Barbara Norrander: Nu în această măsură, dar au mai fost candidați, precum Pat Buchanan, care în anii 1990 a candidat din partea Republicanilor cu  poziționări similare, fără să ajungă însă atât de departe ca Trump. Dacă privim și mai mult în urmă,  pe vremea când Convențiile erau o raritate, au mai fost cazuri în care mișcarea populistă a luat vremelnic hățurile partidului Democrat, desemnând candidați care însă au eșuat la generale.