Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Accent pe istorie: Securitatea în Uniunea Europeană, o dilemă mai veche ...

Din această vară,  Comisia Europeană, are și un  comisar pentru securitate, în persoana lui  Julian King, introducându-se astfel un nou portofoliu, care le completează pe cele existente ale instituției. Dacă adăugăm și declarațiile liderilor ceh și ungar cu privire la necesitatea unei armate europene, subiectul apărării la nivelul UE iese temeinic în evidență.

De fapt, așa a fost și de-a lungul istoriei.

Încă de la înființare, prin natura sa, Uniunea Europeană a avut dificultăți în ceea ce privește formularea unei politici externe și de apărare.

Într-o primă fază, relațiile între statele membre s-au desfășurat în cadrul Cooperării Politice Europene, lansată în anul 1970 și extinsă prin Actul Unic European. Orice decizie trebuia luată cu unanimitate, iar problemele ce priveau securitatea se limitau la aspecte politice și economice.

Crizele politice din anii ’90, precum Războiul din Golf sau conflictul civil din Iugoslavia, au arătat că instrumentele de politică externă ale Uniunii nu se ridică la nivelul statutului său.

Astfel, prin Tratatul de la Maastricht din 1992 s-a convenit să se realizeze o politică externă și de securitate comună, aceasta reprezentând unul dintre pilonii Uniunii Europene, care tocmai lua naștere.

Totuși, în practică, a continuat să fie foarte dificil ca statele membre, care, în mod firesc, își apără propriul interes național în politica externă, să își poată defini interese comune în materie de securitate. O piedică majoră este faptul că Uniunea Europeană nu are o armată unificată, NATO fiind considerată suficientă pentru apărarea membrilor. Doar că nu toate statele membre al Uniunii Europene sunt și membre NATO - mai exact Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia.

Încercările de consolidare a domeniului securității au continuat. În anul 2000, după Consiliul European de la Nisa, Comitetul Politic și de Securitate a devenit o instituție permanentă, care putea facilita o cooperare întărită în domeniul politicii externe și de securitate prin realizarea unei acțiuni comune sau a unei poziții comune.

Unanimitatea, însă, a rămas o problemă dificilă și a cauzat dezacorduri substanțiale, precum cea cu privire la invazia Irakului din 2003.

Chiar dacă prin Tratatul de la Lisabona, adoptat în 2009, sectorul politicii externe a fost întărit din nou prin introducerea funcției de Înalt Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a Serviciului European de Acțiune Externă - corpul diplomatic al UE, dilema istorică a securității și apărării Uniunii Europene continuă să existe.

 

Mihaela Simina este istoric specializat în relații internaționale, co-autor,  alături de Adrian Cioroianu, al volumelor ”Maria a României. Regina care a iubit viața și patria” (Curtea Veche Publishing - 2015) și ”Mihai I al României - un Rege cu onoare, loialitate și credință” (Curtea Veche Publishing - 2016) și colaborator al revistei Historia.

Ascultați rubrica ”Accent pe istorie” în fiecare zi, de luni până vineri, dimineața de la 8.30 și de la 9.55 și după amiaza de la 17.30, numai la RFI România