Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Accent pe istorie: Drumul Turciei către Uniunea Europeană trece (oricum) și prin Cipru

turcia.jpg

Image source: 
RFI

Turcia este un actor cheie pentru Uniunea Europeană, iar istoria încercării sale de a deveni membru al organismului european a avut și are un drum sinuos, amplificat de evenimentele din vara acestui an și de tensiuni din ce în ce mai mari legate de situația refugiaților. Turcia are însă și o problemă mai veche pe agenda unei posibile aderări la Uniune: Cipru.

Aderarea Turciei la Uniunea Europeană devine din ce în ce mai incertă, mai ales dacă ținem cont de votul recent al Parlamentului European pentru înghețarea negocierilor pe această temă și de retorica nu tocmai prietenoasă la nivel de conducere dintre cei doi actori. Pe lângă o serie din ce în ce mai bogată de impedimente, în drumul Ankarei către Bruxelles se află și o insulă: Cipru.

Republica Cipru este împărțită de facto în două entități: una care se află efectiv sub controlul statului cipriot și care reprezintă aproximativ 59% din suprafața insulei și entitatea din nord, auto-proclamata Republica Turcă a Ciprului de Nord, care reprezintă cam 37% din teritoriul insulei și care este recunoscută doar de Turcia.

În 1570 Imperiul Otoman a invadat insula Cipru locuită atunci de o majoritate de greci ciprioți și aflată sub control roman. A avut loc un schimb demografic: elita latină prezentă pe insulă a fost abolită și înlocuită cu turci din Anatolia. Soldații care participaseră la invazie s-au stabilit, de asemenea, pe insulă. Au urmat o serie de schimbări și în sistemul de conducere a statului, care au provocat numerose tensiuni între autoritățile otomane și cele cipriote.

În epoca modernă, după Războiul de Independență din Grecia (1821), tensiunile au ajuns la un alt nivel. În 1828, primul președinte al Greciei, Ioannis Kapodistrias, a cerut unirea Ciprului cu Grecia. Ideea de enosis, adică unire, se contura rapid în conștiința grecilor ciprioți. Administrarea otomană ineficientă era, de asemenea, un factor determinant al naționalismului în creștere.

A urmat faza britanică: după Congresul de la Berlin care punea capăt conflictelor ruso-turce, Ciprul a trecut sub administrarea Marii Britanii în 1878; era încă, de jure, teritoriu al Imperiului Otoman. În noimbrie 1924,  Marea Britanie și-a anexat formal teritoriul Ciprului, iar din 1925, după ce noua Republica Turcă a renunțat la orice fel de pretenții, insula a devenit colonie a Coroanei britanice.

Ideea de unire (enosis) nu a fost uitată, ci chiar confirmată de un referendum din 1950, când 96% din grecii ciprioți au votat în favoarea acesteia. Apoi, în 1960 statul Cipru a devenit independent. Între timp, a avut loc un val de conflicte violente între tucii ciprioți și grecii ciprioți, care a culminat cu încercarea Turciei de a invada insula în 1964. Intervenția SUA, printr-o telegramă a președintelui Lyndon B. Johnson a stopat inițiativa turcă.

Conflictul, însă, nu s-a oprit.

Pe 15 iulie 1974, o grupare naționalistă de greci ciprioți, ajutată de o junta militară din Grecia, au organizat o lovitură de stat, prin care au încercat să alipească Cipru la teritoriul Greciei.

Partea turcă a reacționat printr-o invazie asupra insulei, din care a rezultat capturarea teritoriului din partea de Nord a insulei, luat sub administrație turcă și auto-proclamat Republica Turcă a Ciprului de Nord în 1983.

Până la urmatoarea întâlnire, nu uitați că istoria continuă....

 

Mihaela Simina este istoric specializat în relații internaționale, co-autor,  alături de Adrian Cioroianu, al volumelor ”Maria a României. Regina care a iubit viața și patria” (Curtea Veche Publishing - 2015) și ”Mihai I al României - un Rege cu onoare, loialitate și credință” (Curtea Veche Publishing - 2016) și colaborator al revistei Historia.

Ascultați rubrica ”Accent pe istorie” în fiecare zi, de luni până joi, dimineața de la 8.30 și de la 9.55 și după amiaza de la 17.30, numai la RFI România

Rubrica Accent pe istorie din 6 decembrie 2016