Retrospectivă 2016: Brexit, Marea Britanie - un pas în necunoscut

"Brexit înseamnă Brexit şi vom face un succes din acesta", a spus Theresa May înainte de preluarea funcţiei de prim ministru al Marii Britanii pe data de 13 iulie.

Noul premier a fost instalat la numai trei săptămâni după referendumul în care electoratul s-a pronunţat în favoarea ieşirii ţării din Uniunea Europeană şi după care premierul David Cameron şi-a anunţat retragerea.

Puţini se aşteptau la începutul lui 2016 la un asemenea deznodământ când premierul Cameron se întorcea de la summitul UE din 18 - 19 februarie cu un acord în care era renegociat statutul Regatului Unit în cadrul Uniunii.

Imediat, premierul Cameron, care era şi lider al Partidului Conservator de guvernământ, a anunţat convocarea unui referendum pe 23 iunie 2016 în care electoratul era chemat să aleagă între două variante: 1) Ar trebui ca Marea Britanie să rămână în UE? și 2) Ar trebui ca Marea Britanie să părăsească UE?

Acest referendum, precedat de o renegociere a statutului Marii Britanii în UE, fusese promis de premierul Cameron în campania electorală pentru alegerile parlamentare din mai 2015, scrutin în care Partidul Conservator a câştigat o majoritate absolută a mandatelor din Camera Comunelor şi a format un guvern monocolor majoritar pentru prima oară după 23 de ani.

Campania electorală pentru referendum a demarat imediat, iar taberele s-au delimitat foarte clar: în favoarea rămânerii în UE s-a pronunţat premierul Cameron sprijinit de majoritatea miniştrilor cabinetului său dar şi de majoritatea deputaţilor săi, Partidul Laburist - principalul partid de opoziţie, Partidul Naţionalist Scoţian, Partidul Liberal Democrat, majoritatea cercurilor de afaceri din Marea Britanie, presa de centru stânga şi cotidianul Times de centru dreapta.

În favoarea ieşirii din UE s-au pronunţat câţiva membri ai cabinetului în frunte cu ministrul justiţiei, Michael Gove, primarul pe atunci al Londrei, Boris Johnson, care avea să devină liderul de facto al acestei campanii, Partidul Independenţei Regatului Unit (UKIP) în frunte cu Nigel Farage, câţiva disidenţi din Partidul Laburist ca şi o minoritate a oamenilor de afaceri, precum şi toată presa de dreapta (cu excepţia cotidianului The Times).

Campania în favoarea rămânerii a fost una mai degrabă negativă, avertizând în permanenţă asupra efectelor economice negative ale ieşirii din UE, în timp ce campania Vote Leave a pedalat pe avantajele controlului migraţiei, dar şi pe nişte statistici dubioase, la limită mincinoase, precum economisirea contribuţiei Marii Britanii la UE, indicată (în mod greşit) la 350 de milioane de lire pe săptămână.

Campania pro-UE a beneficiat de un masiv sprijin internaţional, inclusiv cel al preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, venit personal în vizită la Londra și care a sfătuit în mod explicit electoratul britanic să voteze în favoarea rămânerii în UE.

Rezultat șoc

Sondajele de opinie au arătat un avantaj mic dar constant al votului în favoarea rămânerii în UE, însă la primele ore ale zilei de 24 iunie 2016 a devenit clar că partizanii ieşirii din UE au caştigat, scorul final fiind de 52% - 48%.

David Cameron și-a anunțat demisia imediat după aflarea rezultatului referendumului

Imediat după confirmarea rezultatului final, premierul Cameron a anunţat că demisionează din funcţia de lider al Partidului Conservator şi că se va retrage şi din funcţia de premier de îndată ce va fi ales un succesor în fruntea partidului de guvernământ.

Spre surprinderea tuturor, favoritul la şefia partidului şi a guvernului, Boris Johnson, s-a retras din cursă când prietenul său Michael Gove și-a anunțat candidatura şi până la urmă competiţia a fost câştigată fără probleme de ministrul de interne al ultimilor şase ani, Theresa May, o sprijinitoare foarte discretă până la referendum a rămânerii în UE.

Consecinţa imediată a votului a fost deprecierea lirei sterline, care a căzut de la 1,50 în raport cu dolarul la 1,30 şi de la 1,30 în raport cu euro la 1,20.

Partenerii europeni şi-au declarat regretul pentru decizia electoratului britanic pe care însă au spus că o respectă şi au anunţat că negocierile cu Marea Britanie nu vor începe decât atunci când guvernul May va depune notificarea intenţiei oficiale de părăsire a UE în temeiul articolului 50 al Tratatului de la Lisabona.

Această notificare declanşează o perioadă de negocieri de doi ani, care se termină cu încetarea calităţii de membru al Uniunii.

Are May un plan?

După două luni şi jumătate de tergiversări, premierul May a anunţat, la începutul lui octombrie, că va invoca Articolul 50 până la sfârşitul lui martie 2017, dar imediat a fost depusă o acţiune în justiţie în care era contestat dreptul guvernului de a invoca acest articol fără aprobarea parlamentului.

Dincolo de "Brexit înseamnă Brexit" nu se știu prea multe despre intențiile premierului May

Guvernul a pierdut în prima instanţă, dar a depus apel, iar acum cazul este în pronunţare la Curtea Supremă, care îşi va anunţa decizia la începutul lui ianuarie.

Între timp Camera Comunelor a votat covârşitor în favoarea respecrtării calendarului guvernului, în schimbul prezentării de către executiv al unui plan privind negocierile cu UE.

Care plan, dacă există, este ţinut deocamdată secret de premierul May. Nu se știe dacă guvernul doreşte rămânerea în piaţa unică europeană şi pe cale de conscinţă dacă ar fi dispus să accepte libertatea de mişcare a persoanelor, a cărei contestare a adus practic victoria taberei anti-UE.

La ora actuală, statutul celor peste trei milioane de cetăţeni europeni trăitori în Marea Britanie ca şi cel al celor peste un milion de cetăţeni britanici care locuiesc în celelalte ţări membre UE este în suspensie şi reprezintă unul dintre punctele cruciale ale viitoarelor negocieri.

Din acest punct de vedere, 2017 se anunţă un an mult mai complicat decât 2016, anul în care electoratul britanic a decis să facă acest pas în necunoscut, pas care de fapt a aruncat în necunoscut întreaga Uniune, care oricum trece prin cea mai gravă criză din existenţa sa de şase decenii.