Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Accent pe istorie: Conferința de Pace de la Paris și recunoașterea internațională a României Mari

conferinta_de_pace_paris.jpg

Cei mai importanți decidenți de la Conferința de Pace de la Paris, de după primul război mondial, de la stânga la dreapta: premierul britanic David Lloyd George, Regele Vittorio Emanuele Orlando al Italiei, premierul francez Georges Clemenceau și președintele american Woodrow Wilson, 27 mai 1919
Image source: 
Edward N. Jackson (US Army Signal Corps) / wikipedia.org

În urmă cu 98 de ani, pe 18 ianuarie, la Paris se dădea startul negocierilor de pace de după Primul Război Mondial. Printre marile și micile puteri s-a aflat, desigur, și România, care avea de apărat mize esențiale.

România, prin vocea reprezentanților săi, a fost prezentă în capitala franceză pentru a-și susține cauza și pentru a obține consacrarea internațională și recunoașterea diplomatică a Marii Uniri, care deja avusese loc.

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris a fost condusă de premierul român Ion I. C. Brătianu., care a sosit în capitala franceză încă de pe 13 ianuarie 1919 și care a avut de înfruntat încă de la început atitudinea neprietenoasă a Antantei. Aliații nu mai considerau valabil tratatul din 1916 prin care România s-a angajat în război în schimbul unor promisiuni teritoriale din cauza încheierii Păcii de la București din aprilie 1918. Oricum, pe lângă aceasta, principiul de bază al conferinței a fost cel al ierarhiei de putere, statele fiind împărțite în două categorii, marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese speciale (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 2011, p. 301). Este simplu de ghicit că România se afla în cea de-a doua categorie, ceea ce, în mod evident făcea poziția țării și mai anevoioasă.

Ion I. C. Brătianu însă a respins cu fermitate teza conform căreia România anulase ea însăși Convenția politică și militară din 1916 prin care i se promiteau Transilvania, Banatul și Bucovina în schimbul intrării în conflict de partea Aliaților, atitudinea sa tranșantă determinându-i pe președintele american Woodrow Wilson şi pe premierul britanic David Lloyd George să propună chiar eliminarea României de la Conferinţa de Pace pe 9 iunie 1919.

Pe lângă această luptă în jurul statutului de beligerant, prim-ministrul României a avut de dus bătălii grele de negociere și în ceea ce privește recunoașterea unirii cu  Basarabia și a trasării frontierei în Banat. Deși în Tratatul din 1916 României i se promisese întreg teritoriul Banatului (inclusiv cel sârbesc), marile puteri au considerat că și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor merita o parte din acesta, având în vedere efortul depus în război, parte pe care în cele din urmă a și primit-o.

Tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria l-a pus la încercare pe Brătianu –și răbdarea acestuia- cel mai mult. Documentul prevedea dreptul marilor puteri de a supraveghea situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare, ori, o asemenea clauză i se părea politicianului liberal o limitare a suveranității naționale, care, deci, era de neacceptat.

Neizbutind să-și convingă partenerii de negociere de validitatea argumentelor sale, Brătianu a părăsit conferința la începutul lunii iulie. Relațiile cu aceștia se degradaseră și pentru că premierul refuzase să retragă trupele armatei române de pe Tisa pe linia de demarcație trasată de Consiliul Inter-Aliat de Război (Keith Hitchins, România 1866-1947, Humanitas, p. 327).

Situația ajunsese în impas, iar pe 12 septembrie Brătianu a demisionat din fruntea Guvernului. Pe 15 noiembrie 1919 noul guvern, condus Alexandru Vaida-Voevod, a primit un ultimatum prin care i se cerea ca în termen de opt zile să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților, altfel România va fi exclusă din Conferința de Pace. Cu unele mici reformulări, tratatele au fost semnate și în cele din urmă desăvârșirea unității naționale a României a căpătat recunoaștera internațională de care avea nevoie.

Restul este istorie...

...și nu uitați, istoria continuă...

 

Mihaela Simina este licențiată în istorie, specializarea relații internaționale, co-autor,  alături de Adrian Cioroianu, al volumelor ”Maria a României. Regina care a iubit viața și patria” (Curtea Veche Publishing - 2015) și ”Mihai I al României - un Rege cu onoare, loialitate și credință” (Curtea Veche Publishing - 2016) și colaborator al revistei Historia.

Ascultați rubrica ”Accent pe istorie” în fiecare zi, de luni până joi, dimineața de la 8.30 și de la 9.55 și după amiaza de la 17.30, numai la RFI România

Rubrica Accent pe Istorie din 18 ianuarie 2017