Regele Mihai, așa cum l-am cunoscut personal din cinci interviuri

Primul interviu pe care mi l-a acordat Regele Mihai, în noiembrie 1990, a avut loc la Versoix, la reședința sa de lângă Geneva. 

Am cunoscut atunci un om de o bunătate extremă, ai cărui ochi albaștri blânzi te priveau fără niciun fel de superioritate regală, dar îți inspirau un respect pe care cu greu vreun politician din România ar fi în stare să-l impună.

Al doilea interviu i l-am luat la Londra în 1995, când participa la aniversarea a 50 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste.

Atunci a avut loc un semi-incident diplomatic: guvernul britanic condus de John Major nu a vrut inițial ca Regele Mihai să stea la una dintre mesele rezervate șefilor de stat la banchetul oficial.

A fost nevoie de intervenția discretă și personală a Reginei Elisabeta, pentru ca singurul șef de stat supraviețuitor al victoriei de la 8 mai 1945 (cu excepția lui Simeon al Bulgariei care era copil), cu o contribuție personală directă și importantă în scurtarea războiului, să poată fi prezent în aceeași sală cu șefi de state, printre care și președintele de atunci al României, Ion Iliescu.

Singur împotriva comuniștilor

Al treilea interviu a fost la Londra în noiembrie 1997, când Regele, însoțit de Regina Ana, de Principesa Margareta și soțul ei, Principele Radu, a participat la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Regele Mihai în iunie 2008 la Palatul Elisabeta, acolo unde a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947

Regele stătea la același Hotel Claridge, unde locuise în urmă cu 50 de ani, când participase la nunta Prințesei Elisabeta, viitoarea Regină a Marii Britanii, cu Prințul Filip.

Era noiembrie 1947, iar Regele rămăsese singur împotriva regimului comunist din România și a tancurilor sovietice care-l impuseseră cu forța.

Marea Britanie s-a spălat atunci pe mâini de responsabilitatea de a-i da un ajutor, dar Regele a refuzat să dea curs sugestiilor de a nu se mai întoarce în țară, spre furia regimului marionetă Groza-Gheorghiu Dej.

Regim care a fost nevoit să însceneze abdicarea de la 30 decembrie 1947 și apoi să-l expulzeze din țara în care se născuse, fără a-i permite să ia nimic din averea sa așa cum avea să afirme mincinos propaganda comunistă (altfel de ce ar fi trebuit să muncească, inclusiv ca fermier de păsări ca să-și câștige existența?).

Mi-a povestit cum la plecarea din țară în noiembrie 1947 a fost condus de întreg guvernul, în frunte cu Petru Groza, Gheorghiu Dej și Ana Pauker, care erau toți zâmbitori la gândul că nu se va mai întoarce, iar când s-a întors de la Londra la București erau cu toții posaci și surprinși.

Al patrulea interviu a avut loc în iunie 2008, când l-am regăsit pe Regele Mihai aproape neschimbat, deși ușor fragilizat, dar la fel de alert și la fel de bine informat.

Atunci mi-a vorbit de curajul extrordinar al mamei Majestății Sale, Regina Elena, care l-a înfruntat în 1942 pe „Conducătorul României” Ion Antonescu (Regele Mihai era încă minor la acea dată) cu privire la deportarea în masă a evreilor din România.

Pentru această bravură, Regina Mamă a primit post-mortem titlul „Dreaptă între Popoare” din partea Memorialului Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim.

Am stat de vorbă cu Majestatea Sa circa 45 de minute după interviu, și deși nu am să dezvălui ce am discutat atunci, vă pot asigura că era perfect la curent cu ceea ce se întâmpla în țară și în străinătate.

Era un om care impunea respectul în mod natural, plin de farmec și modestie, și care vorbea în fraze simple și clare, lipsite de pompozitatea discursului oficial din România sau de vulgaritatea în particular a unor politicieni români.

Patriotism firesc

La Regele Mihai patriotismul era firesc, nu dovedit prin dicursuri sforăitoare și patriotarde, așa cum prea mulți o fac din păcate.

Regele Mihai cu Petru Clej în noiembrie 2008 la Londra

Îmi venea greu să cred că acest om, la acea dată de aproape 87 de ani, zvelt și elegant, urca cu 81 de ani înainte pe tronul României lăsat vacant de Carol al II-lea, un aventurier iresponsabil care ulterior a revenit în țară ca să distrugă firava democrație interbelică.

Îmi venea greu să cred că am în față un personaj istoric care ca adolescent a fost silit de abdicarea aceluiași tată iresponsabil să urce pentru a doua oară pe tron, făcând față unui dictator megaloman, Ion Antonescu, pe care îl va aresta la 23 august 1944 într-un act de mare curaj la standardele timpului, salvând România de la un dezastru total.

Eram în același loc în care, la 30 decembrie 1947, Petru Groza, cu pistol la brâu (“ca să nu pățească ce pățise Antonescu” – potrivit propriei afirmații, făcută în fața Reginei Mamă Elena) și Gheorghe Gheorghiu Dej, slugile lui Stalin care, sub amenințarea bolșevizatei Divizii Tudor Vladimirescu, care înconjurase Palatul Elisabeta, și a amenințării executării a 3000 de tineri luați ostateci, îl forțaseră pe Rege să semneze actul de abdicare.

În sfârșit, al cincilea interviu cu Regele Mihai a avut loc în noiembrie 2008 la Londra, când Majestatea Sa a fost invitat la ceremoniile prilejuite de cea de-a 60-a aniversare a zilei de naștere a Prințului Charles, moștenitorul coroanei britanice, prilej cu care și-a revăzut rudele în frunte cu Regina Elisabeta a II-a.

Acesta este Regele Mihai pe care l-am cunoscut eu, un om de o naturalețe dezarmantă, de o politețe cum nu mai întâlnești în ziua de azi, pe scurt, un gentleman și un mare patriot al țării sale - România.