”Diavolul nu există”. Diavolul suntem noi atunci când nu gândim (Mohammad Rasoulof, cineast iranian)

De ce se numește filmul Diavolul nu există?

Mohammad Rasoulof: Titlul original era Răul nu există și se referea la banalitatea răului din cartea scrisă de Hannah Arendt. Provocarea este să spunem că acest „rău”, acest „diavol” pe care îl învinuim de fiecare dată, nu există, ci este rezultatul deciziilor pe care le luăm. Astfel accentul cade pe responsabilitatea individuală.

Obiectivul filmului dvs. este să oferiți o oglindă a societății?

Da, întocmai. Prin aceste patru povești, am dorit să spun că la un moment dat fiecare dintre alegerile noastre poate avea un impact asupra noastră și că suntem datori să reflectăm asupra lor și să ne asumăm responsabilitatea. Dacă ești călău și reușești să nu te gândești la ceea ce ți se cere să faci, atunci te vezi doar ca un simplu executor de ordine și nu-ți asumi responsabilitatea - devii astfel parte a unui sistem care poate fi atât de violent și distructiv.

Sistemul dorește să acționăm fără să gândim

Prin urmare, am putea spune că prin acțiunile unor personaje transmiteți faptul că oamenii sunt complici la crimele regimului?

Nu cred că termenul “complice la crime” este adecvat. Cu toate acestea, sistemul dorește să acționăm fără să gândim, iar această asociere între indiferența populației și puterea autoritară creează o colaborare între regim și populație. Dacă nu ne asumăm responsabilitatea, atunci colaborarea are loc prin tăcere și indiferență. De fapt, cred că întrebarea care trebuie pusă este: în ce măsură ar trebui să fie pusă în aplicare o lege care dăunează umanității sau persoanelor dintr-o societate?

Contrastul dintre bucurie și tristețe, rutină și violență este foarte prezent în fiecare dintre aceste patru povești. Ce ai dorit să arăți prin asta?

Cred că, în fața unei decizii care merge împotriva eticii, dacă spui da, se pare că poți avea o viață normală, să ai o mașină, o casă, să-ți ajuți familia. Dar, în cele din urmă, ești ca într-o închisoare, într-un chin constant care provine din această complicitate. Tu faci parte din sistem, dar nu ai nici o identitate. Dimpotrivă, dacă spui nu, cu siguranță vei fi împins la margine, va trebui să părăsești orașul, salariul și privilegiile din societate îți vor fi luate, dar vei trăi într-o formă de libertate, într-o seninătate care nu este comparabilă cu ceea ce ai trăit înainte. Spunând nu, îți eliberezi conștiința.

Dar dvs. domnule Rasoulof, spunând întotdeauna nu, nu vă asumați prea multe riscuri, nu vă este frică?

Bineînțeles că mă tem. Presiunea este puternică. Uneori sunt obosit, mă simt epuizat. Dar simt un fel de seninătate și plăcere când nu sunt nevoit să port diferite măști tot timpul și să fac ce nu-mi place. Această dificultate, acest risc, această presiune este greu de dus, și este înfricoșătoare, dar satisfacția că ești ceea ce trebuie să fii, este o formă de libertate care este suficientă pentru tine. Cel puțin din punctul meu de vedere.

Este o luptă să nu produci minciuni în filme

Dar prețul acestei libertăți este atât de scump…

Da, puteți gândi așa, sau puteți crede că această presiune este la fel de frumoasă pe cât e de puternică. Când te opui unui lucru care nu pare corect pentru tine te simți atât de bine. (…) Nu mă înțelegeți greșit, locuiesc în această țară și în acest sistem, nu este totul cum îmi doresc eu și nu mă pot opune întotdeauna, uneori nu pot rezista. Dar cel puțin în domeniul meu, în exercitarea profesiei mele, pot spune povești care dau o viziune mult mai pertinentă despre viețile noastre. Este o luptă să nu produci minciuni în filme. Pentru că regimul dorește ca artiștii să producă minciunile pe care vor ei să le audă.

Vă simțiti sub presiune?

Există multe greutăți și există mai multe dosare împotriva mea. Uneori, când mă gândesc la aceste dosare, cred că ar fi mai bine să renunț și să fac altceva, să devin tâmplar, spre exemplu. Dar iubesc cinematografia și fac filme ca să mă simt cât mai aproape de libertate. (…) Cred că trebuie să mă folosesc de acest context pentru a crea mai multe povești, pentru că, în ciuda tuturor dificultăților, prefer să nu tac. Îmi dau seama că, și în închisoare fiind, aș putea scrie în continuare.

Dar cum reușiți să strângeți o echipă cu care să munciți, așa, sub presiune?

Întotdeauna se vor găsi persoane care sunt de acord să lucreze în felul acesta, deoarece îi încântă scenariul sau mesajul. Însă este greu să ajungi la acești oameni, mai ales atunci când trebuie să lucrezi pe ascuns. Din fericire, astăzi, instrumentele digitale au transformat foarte mult munca de producție. În trecut, o cameră de 35 mm, un laborator erau absolut necesare pentru a face cinematografie. Astăzi accesul la echipamentul de filmare este mai simplu și procesul este mai scurt. Putem filma cu o simplă cameră și apoi mergem la computerul de acasă. Și aceasta este o șansă pentru unul ca mine.

Niciun sistem nu poate închide toate ușile

Pot chiar să fimez cu un telefon mobil, dacă este necesar, sau să lucrez cu o echipă foarte, foarte mică. După părerea mea, un sistem autoritar nu poate închide toate ușile. Și, în ceea ce mă privește, prefer să mă concentrez pe modalități de a găsi soluții, mai degrabă decât pe obstacolele din față. De exemplu, în „Diavolul nu există”, știam că este puțin probabil să pot filma într-o închisoare. Dar când am scris scenariul, am fost sigur că voi găsi un loc care să arate ca aceasta. Așa, datorită unei serii de decoruri simple, am reușit să transformăm o școală abandonată într-un penitenciar. Există întotdeauna soluții, avem nevoie de multă creativitate, dar trebuie, de asemenea, să ne păstrăm speranța.

Ce iubiți cel mai mult în cinema?

Dorința de a reflecta ceea ce văd. Spun adesea că fac filme cu lucruri pe care nu le știu și nu cu lucruri pe care le știu. În procesul de creație, eu însumi evoluez, învăț în același timp cu filmul. Cel mai important lucru pentru mine este că filmul pe care îl creez este rezultatul a ceva care iese din interiorul meu. Și acel lucru blocat în mintea mea trebuie să vină din exterior. Este ceva care este în viața mea, este reflectarea profundă a ceea ce văd în jurul meu. Poate de aceea filmele mele sunt diferite.

Așadar, ce ați învățat din acest ultim film?

O mulțime de lucruri. Dar deja, la nivel tehnic, nu m-aș fi gândit niciodată că voi regiza într-o zi un film cu mai multe episoade. Desigur, această decizie a fost, de asemenea, din cauza contextului - știam că nu am putut filma pentru o lungă perioadă de timp - dar în cele din urmă această construcție mi-a permis să exprim ceea ce am vrut să spun: Deci, unul dintre personajele mele spune «da,» celălalt spune «nu». Și cine spune nu... ce se poate întâmpla cu el?

În final, se poate spune că acest film vorbește despre curaj?

Asumarea responsabilității este legată de curaj. Există în mod necesar o presiune puternică atunci când spunem nu într-o societate precum Iranul și sub un regim precum Republica Islamică, pentru că ei vor ori să fim indiferenți, ori să fim ca ei. Dacă încercăm să fim diferiți de ei și refuzăm măștile, sistemul spune: „Ești împotriva mea, bine, dar nu faci nimic, stai acasă și taci din gură.”. Și simplul fapt să refuzi, tot politică este. Pentru că ne opunem. Așadar, cred că în acest context, orice act onest și nu ipocrit este o formă de rezistență.

Traducere de Elena Neguș după articolul publicat de rfi.fr

Editor: Șerban Georgescu