Alianța monarhiilor absolutiste – când conservatorismul ajută progresul

Pe data de 26 septembrie 1815, țarul Rusiei, Alexandru I, împăratul Austriei, Francisc I, și regele Prusiei, Frederic al II-lea, au parafat la Paris Pactul Sfintei Alianțe. Pe ruinele imperiului napoleonian, căzut cu câteva luni în urmă la Waterloo, acești trei monarhi absolutiști s-au angajat să promoveze principiile justiției, carității și păcii "în numele Trinității Sfinte și Indivizibile a celor trei puteri ortodoxă, catolică și protestantă"!

Alianța avea în primul rând scopul de a asigura o protecție reciprocă a semnatarilor împotriva oricărei noi ofensive revoluționare sau liberale într-o Europă în fierbere și să asigure permanența Actului final al Congresului de la Viena.

Sub influența ministrului de externe austriac, contele von Metternich și a omologului său britanic, lordul Castlereagh, în lunile următoare pactul a evoluat către o alianță cu patru membri, prin alăturarea Marii Britanii.

Această cvadruplă alianță își propusese să protejeze Europa de o posibilă nouă agresiune din partea Franței. De asemenea, ea a avut în vedere menținerea status quo-ului în Europa prin organizarea periodică a unor congrese internaționale, cunoscute drept Concertul European.

Sfânta Alianță cunoaște rapid o nouă extindere când în 1818, sub domnia lui Ludovic al XVIII-lea, chiar Franța, această bestia nera a monarhiilor europene, se alătura și ea Marilor Puteri. Astfel, Europa a trăit într-o pace relativă timp de aproape jumătate de secol, cu excepția unor expediții militare menite să restabilească monarhiile.

O astfel de misiunea are loc în 1823, când ambasadorul Franței la Londra, nimeni altul decât marele poet François de Chateaubriand, a obținut aprobarea celorlalți suverani din Sfânta Alianță ca Franța să interveniă în Spania. Acolo regele Ferdinand al VII-lea era amenințat de o răscoală liberală. O expediție puțin glorioasă la Cadiz și capturarea fortului Trocadéro au permis armatei franceze să îl readucă pe monarh pe tronul său. Chateaubriand, care devenise între timp ministru al Afacerilor Externe, s-a bucurat că Franța și-a recâștigat gloria militară cu costuri nesemnificative.

Dar cea mai importantă urmare a lungii perioade de pace a fost că societatea europeană a profitat de noua stabilitate politică pentru a iniția pe continent Revoluția Industrială.

Sunt Rareș Hăbeanu și până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați: istoria ne ajută să înțelegem prezentul și să facem alegeri corecte în viitor.