Notre Dame: e greu să construiești azi ca în Evul Mediu...

Lemnul catedralei provenea în mare parte din arbori considerați a avea vârste între 300 și 400 de ani, la momentul tăierii lor. Asta înseamnă că cel mai vechi lemn din catedrală avea aproape 1300 de ani.

Înlocuirea acestor grinzi cu unele comparabile din stejar nu poate fi o opțiune. Copacii care au furnizat cadrul acoperișului proveneau din pădurile primare - care sunt în mare parte neatinse de activitatea umană. Doar 4% din suprafața împădurită a Europei mai este primară, potrivit unui studiu publicat în luna mai, scrie Fortune.

Un profesor american de istorie medievală spune pentru rețeaua americană CBS că în lumea modernă pur și simplu nu se mai construiește ca în evul mediu.

Calcarul folosit pentru a construi Catedrala Notre Dame este considerat unul dintre cele mai bune din lume. Inițial, provenea din Normandia în secolul al XII-lea, iar piatra de la Notre Dame era asamblată cu mâna.

"Va trebui să existe un întreg nou sistem de cariere pentru aceeași piatră lucrată manual, spre a se crea efectul de omogenitate, spune expertul. Și este nevoie literalmente de tone, tone și tone de piatră. Deci vom avea nevoie de cei mai buni pietrari de pe planetă și vom avea nevoie de cele mai bune cariere și de acces imediat la ele.

Reconstrucția Notre Dame va dura aproximativ 40 de ani sau, dacă vom fi foarte rapizi, poate dura 20 de ani, dar oricum va fi vorba de o generație. Va fi necesar un efort comun iar costul va fi exorbitant, spune expertul pentru CBS.

Huffingron Post spune însă că lucrările  profesorului american de istoria artei Andrew Tallon ar putea fi foarte utile pentru reconstrucție

În 2013, el a scanat monumentul în integralitatea lui,  folosind o tehnică laser. Ideea nu a fost nouă, însă implementarea s-a dovedit a fi mai dificilă. Scanerele laser nu erau suficient de puternice pentru obiecte atât de mari și complexe ca și catedrala,  neputând oferi o redare acceptabilă.

Profesorul a murit în noiembrie anul trecut, dar studiile sale pot contribui la restaurare. Planurile sale ultra-precise vor compara, de exemplu, starea catedralei înainte și după dezastru, pentru a evidenția eventualele daune structurale cauzate de incendiu.

”Așadar, a fost sărutul morții sau momentul renașterii pentru celebra catedrală pariziană?” Iată întrebarea pe care o lansează Corriere della Sera:

Uneori, catastrofele pot face minuni, notează scriitorul Aldo Cazzullo :

"Incendiul poate fi, de asemenea, o oportunitate pentru Franța. Țara poate recâștiga acum coeziunea socială pusă la încercare de criza economică, de indeciziile președintelui, de opoziția sterilă și uneori violentă. Timp de decenii, țara care a jucat un rol esențial în promovarea drepturilor omului și a modelat visul democrației în Europa a fost afectată de o stare de rău cauzată de mai mult decât simpla scădere a puterii de cumpărare și de prăbușirea pieței muncii. Franța se îndoiește de sine. Focul care a distrus Notre-Dame poate fi sărutul morții, dar poate fi și semnul renașterii. Nu numai durerea, ci și mândria celor care s-au adunat pe străzile capitalei aseară a fost dovada acestui fapt ".

Și The New York Times se întreabă ce se va alege din cenușa dde la Notre-Dame:

Catedrala va fi reconstruită; crucea, altarul și o mare parte din interior au supraviețuit. Dar orice conservare este provizorie. Adevărata provocare pentru catolici, în această epocă a epuizării culturale post-creștine, este să se uite la ceea ce au făcut strămoșii noștri și să ne imaginăm ce ar însemna să facem din nou acest lucru, să construim din nou, să lăsăm ceva în urmă care să dureze o mie de ani .

Și totuși, "De ce acest sentiment de sfârșit al lumii? " - este titlul unui comentariu al revistei franceze Le Nouvel Observateur.

"Cu Notre-Dame de Paris, sentimentul general de fragilitate ajunge la instituțiile care păreau veșnice”, scrie în paginile revistei filosoful Olivier Abel.

Când flacăra creștea și săgeata, pe care parizienii o credeau  eternă, a început să se încline, s-a lăsat o tăcere uluită. După aceea, în inima Parisului a rămas doar un gol. De ce această emoție? De ce această empatie, care părea inimaginabilă până în zilele noastre? De ce acest sentiment de sfârșit al unei lumi?

Să ne gândim. Este în primul rând descoperirea că și simbolurile pot muri. Ca și limbile și civilizațiile, despre care acum știm că sunt și ele muritoare.

Ce simbol este Notre-Dame ? Al Bisericii ca trup, ai cărei membri sunt înlocuiți unul câte unul, dar care rămâne. Dar și un simbol al societății franceze ca trup.