Și totuși, cum poate fi guvernată Franța? Și de către cine?

1201px-palais_bourbon_paris_7e_nw_view_140402_1.jpg

Palatul Bourbon, folosit în prezent ca sediu al Adunării Naționale, camera inferioară a Parlamentului francez, situat pe Quai d'Orsay în Paris (arhivă 2014)
Sursa imaginii: 
Daniel Vorndran / DXR / Wikipedia (Creative Commons)

Presa europeană continuă să analizeze urmările alegerilor legislative franceze. Comentatorii avansează unele modele de coaliții care au funcționat de-a lungul și de-a latul Europei.

Așadar, cum va fi guvernată Franța? Găsim această întrebare în ziarul belgian Le Soir, care amintește:

Emmanuel Macron s-a jucat cu focul și s-a ales cu un incendiu imens la Elysée. Președintele francez a ieșit amețit din aceste alegeri legislative. La mai puțin de două luni de la realegere, iată-l fără majoritate absolută, în fața unei Adunări Naționale care are meritul, cel puțin, de a simboliza diviziunile enorme ale țării și cu o întrebare fundamentală și tulburătoare: cum și cu cine să fie guvernată Franța?" - întreabă cotidianul din Bruxelles.

"Reuniunea Națională și-a găsit un aliat neașteptat tocmai în președintele Republicii, care era îngrijorat de progresul alianței NUPES a lui Mélenchon, până la ruperea cu tradiția „frontului republican". Aceasta prevedea votul oricărui candidat în afara extremei drepte", scrie Corriere della Sera.

Tribune de Genève insistă asupra unei aroganțe a președintelui francez: „Macron a vrut să guverneze singur. Va trebui să negocieze acum fiecare dintre reformele sale cu dreapta, centrul sau stânga. Dezbaterile promit să fie aprinse, dar incitante în Adunarea Națională. Imobilismul nu este inevitabil. Șocul democratic de duminică poate fi salutar, în cele din urmă".

Pentru Tribune de Genève, meritul acestui vot este că asigură o mai bună reprezentare a francezilor: nu este de prisos, când mai mult de jumătate dintre cetățeni nu mai votează.

Cotidianul francez La Croix găsește mai multe modele de coaliție în Europa, care pot inspira Franța.

"Prin tradiție modelul este valabil în nordul Europei. Sau pur și simplu oriunde circumstanțele o impun. Cele mai multe dintre țările europene au experimentat compromisuri între partide, de o parte și de alta a diviziunii dreapta-stânga.

În țările cu o cultură a compromisului, majoritatea absolută este în cel mai bun caz întâmplătoare. De la nașterea, în 1949, a Republicii Federale Germane, votul parțial proporțional nu a permis niciodată o majoritate, cu excepția anului 1957, sub Adenauer, într-o perioadă marcată de Războiul Rece și de miracolul economic.

Aceasta presupune o responsabilitate de a guverna pentru a nu bloca țara și obișnuința a nu ține singur frâiele puterii.

Mai există modelul de unitate națională al lui Mario Draghi. Din februarie 2021, după destrămarea coaliției lui Giuseppe Conte, el a reușit isprava de a forma un cabinet din partide disparate și antagonice, de la stânga radicală până la Liga de extremă dreapta - cu excepția post-fasciștilor din Fratelli d'Italia. O alianță circumstanțială, dictată de provocările majore: pandemia și recesiunea.

Portugalia a cunoscut în 2015 un moment excepțional, când coaliția „Portugalia înainte", reunind dreapta, câștigase alegerile legislative, într-un context de recesiune economică. Partidul Socialist, Blocul de Stânga, Verzii și Partidul Comunist au convenit să-i împiedice să revină la putere, adoptând o moțiune de cenzură și formând o coaliție de stânga. A durat șase ani, înainte de a se destrăma, în octombrie 2021."