Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


În aprilie, Hollande face revoluție (Le Monde)

Alegerile locale trebuiau să fie întocmai cum le spune numele: locale. Când colo, pentru Francois Hollande ele au reprezentat o ocazie de a remania nu numai guvernul, ci și două posturi cheie la Elysee și în Partidul Socialist.

Francois Hollande a mișcat totul din loc și asta nu e puțin lucru dacă luăm în calcul cât de mult îi displac revoluțiile. Dar măcar s-a întâmplat ceva pozitiv: Hollande și-a dat seama, în sfârșit, de proporțiile dezastrului pe care l-au cauzat primii doi ani de mandat ai săi. Pentru a face remanierea totală, Hollande ar fi trebuit să se schimbe pe el însuși - și se pare că unii prieteni chiar l-ar fi sfătuit în sensul acesta. Aprilie 2014 va rămâne în istorie drept sfârșitul unei epoci de doi ani de președinție în care șeful statului nu s-a folosit niciodată de puterea sa în aparatul public. Doi ani în care Francois Hollande s-a amăgit pe sine prin atitudinea pe care avut-o față de exercitarea atribuțiilor prezidențiale.

La fel ca Nicolas Sarkozy înaintea lui, Hollande a crezut prea mult în steaua sa norocoasă. El invoca întoarcerea creșterii economice ca pe o certitudine divină care nu trebuia contestată de nimeni. Și la fel ca Sarkozy, Hollande a decis să se înconjoare de personaje care nu cumva să îi facă umbră în așa fel încât totul să depindă la final de el. În aprilie 2014 s-a dovedit că socialismul monarhic a eșuat. Alegătorii au sancționat concentrarea nominală a puterii în mâinile unui președinte care, în loc să producă o creștere economică, a decis că impozitarea excesivă este soluția pentru țară. De acum încolo, Francois Hollande trebuie să se lupte pentru a-și salva pielea pe o linie a frontului pe care nu el o trasează. Nici vorbă să mai relanseze Hollande Europa în tandem cu Germania. Problemele sale de acasă sunt mult mai mari și ele îi vor determina viitorul.

Drumul riscant al Occidentului (Spiegel)

Viitorul Ucrainei e posibil să se decidă la un summit internațional la care vor participa săptămâna viitoare Ucraina, Rusia, SUA și UE. Totuși, planul de a media discuții directe între Moscova și Kiev ascunde riscuri mari.

Pentru guvernul ucrainean e aproape de neconceput să stea de vorbă cu Rusia în condițiile în care părți ale teritoriului său sunt anexate (vezi Crimeea) sau miză într-un joc separatist (vezi întregul est al țării). Dar acesta e doar începutul. Probabil că această conferință va aborda și subiectul reformei constituționale. O mai mare atenție acordată minorităților – miza fiind cea rusă – este fără doar și poate o măsură corectă. Dar ideea în sine are nevoie de un jucător implicat și nimeni nu e sigur că el se găsește în echipa rusă. Politica de până acum a lui Vladimir Putin ne duce cu gândul la scenariul în care federalizarea Ucrainei ar fi, de fapt, o posibilitate ulterioară de dezmembrare a statului ucrainean. Poate că se va găsi o soluție acceptabilă pentru toți. Austria și Finlanda sunt exemple istorice de succes.

Un singur lucru nu are voie Occidentul să facă, anume să forțeze Ucraina la o flexibilitate prea mare în negocieri. Poate că așa s-ar asigura liniștea pe termen scurt în estul Europei. Dar cine poate spune cât va dura ea? Tot istoria ne dă exemple de care nu trebuie să uităm. La conferința de la Yalta, marile puteri au mers pe promisiunea cooperării, dar rezultatul a fost cu totul altul. Așa că orice soluție se va găsi, dacă se va găsi, nu trebuie impusă fără acceptul și sprijinul Ucrainei. Altfel, Putin va fi învingător cu aprobare internațională.

Războiul dinastiilor (Neue Zurcher Zeitung)

Dacă se vor decide să candideze, atunci viitorul duel pentru președinția SUA se poate să fie între Jeb Bush și Hillary Clinton. Comentariile din presa americană arată aproape îngrozite către o confruntare a dinastiilor politice care ar putea aduce un al treilea președinte Bush sau un al doilea președinte Clinton.

Ambele personaje lasă de înțeles că ar cocheta cu ideea unei candidaturi. Sigur că niciunul nu spune nimic, e încă mult prea devreme. Chiar și alegerile parțiale pentru Congres sunt abia în noiembrie anul acesta. Jeb Bush – pe numele său John Ellis Bush – a fost de două ori guvernator al statului Florida, dar apoi s-a retras în viața privată. În 2012 a stat departe de campania republicană, o alegere strategică mai ales dacă vrea să candideze. E căsătorit cu o americancă de origine mexicană, vorbește fluent spaniolă și a început pe ici pe colo să vorbească despre problemele imigrației ilegale din SUA desființând un tabu republican. Bush are un ton conciliant, aproape de oameni, parcă croit special pentru nevoile republicanilor de a găsi un candidat care să unească segmente largi de alegători. Problema cea mai mare a lui Jeb este însă legată de moștenirea fratelui său, George W. În sondaje, alegătorii mai prost informați declară că nu vor vota niciodată un Jeb Bush.

Nici Hillary Clinton nu vine fără bagaj în această posibilă cursă, dar al ei este cu totul altul. Soțul Bill a părăsit Casa Albă în 2001 și, cu toate scandalurile, a avut o cotă de aprobare mai mare decât oricare alt președinte american după cel de-al Doilea Război Mondial la final de mandat. În Partidul Democrat, Bill Clinton se bucură de respect enorm. Mai mult, Hillary domină clar segmentul de posibili candidați democrați la președinție. Fost senator, fost secretar de stat, fostă primă doamnă – ea este personajul care îngheață întregul partid până când nu va anunța exact care îi sunt intențiile. Deocamdată, Hillary tace. Se poate observa însă că un comitet de acțiune denumit „Ready for Hillary” funcționează deja de mai multă vreme și că în jurul lui se strâng foști colaboratori de la Casa Albă din vremea lui Bill Clinton.