Guvernul de la Kiev e neputincios și pierde estul Ucrainei (The Guardian)

Autoritățile centrale ale Ucrainei par să fi pierdut complet controlul în estul țării și nu ne referim numai la clădirile ocupate de separatiști, ci, mai ales, la structurile de forță ale statului. Din nou, poliția ucraineană nu a reușit să opună niciun fel de rezistență în fața militanților pro-ruși care au ocupat fără prea mare efort clădirea administrației regionale din Lugansk. Rețeta pare deja o tradiție în estul țării unde 13 orașe se află sub controlul așa numitelor unități de auto-apărare, iar forțele de ordine se dau la o parte din calea acestora fără să opună niciun fel de rezistență. Atitudinea pasivă a poliției a provocat chiar declarații dure din partea președintelui interimar Oleksandr Turcinov care i-a numit trădători pe polițiștii din est. La Lugansk, scenele erau chiar amuzante în contextul în care forțele de securitate păreau puse la respect de nu foarte mulți militanți înarmați doar cu bâte și ciocane. La Donețk, în schimb, atitudinea polițiștilor a provocat rănirea multor manifestanți ucraineni care au fost atacați de separatiști pentru că îndrăzniseră să manifesteze pentru unitatea țării. Mai mult, câțiva membri ai forțelor de ordine au fost văzuți păzind clădirea în care militanții țineau ostatici suporteri ai echipei Șahtior Donețk. Aceștia fuseseră reținuți pentru că formaseră un cordon de protecție în fruntea coloanei de manifestanți. În aceste condiții, nimic nu pare să stea în calea referendumului ce va fi organizat pe 11 mai la Donețk și care vrea să decidă viitorul regiunii pe modelul Crimeei.

Cinci eșecuri americane în dosarul israeliano-palestinian (Le Monde)

29 aprilie trebuia să fie termenul la care isaelienii și palestinienii ar fi ajuns la o soluție de pace și coexistență în formula a două state învecinate. Nouă luni pentru a naște un acord care să încheie un conflict de proporții istorice era oricum prea puțin, conform majorității analiștilor, dar John Kerry nu este primul american care eșuează în acest demers.

Înaintea lui Kerry, trei președinți americani au riscat fixarea unui termen pentru găsirea unei soluții de pace și toți au ratat ținta impusă. Pe 13 septembrie 1993, președintele american Bill Clinton media semnarea Acordului de la Oslo de către premierul israelian Itzhak Rabin și președintele Organizației pentru Eliberarea Palestinei Yasser Arafat. Documentul servește și astăzi ca bază de negociere între cele două părți, dar doar în teorie. În practică, asasinarea lui Rabin în 1995, venirea la putere a dreptei israeliene, renegocierea de la Charm el-Cheikh și declanșarea celei de-a doua Intifade a îngropat definitiv acordul. În 2002, președintele George W. Bush cerea pentru prima dată formarea unui stat palestinian. Termenul era anul 2005, iar una din premise era schimbarea din funcție a lui Yasser Arafat. Foaia de parcurs era semnată în Iordania, la Akaba, de către premierul Ariel Sharon și șeful Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas. N-a fost să fie, așa că Bush îi invita din nou la masă pe israelieni și palestinieni, de data aceasta la Annapolis, în noiembrie 2007. Pentru prima dată aveau să fie prezenți și reprezentanți ai statelor arabe aliate ale Americii. Ehud Olmert și Abbas semnau un document prin care soluția a două state urma să fie definitivată până la sfârșitul lui 2008. Acordul pica însă din cauza organizației Hamas, iar Abbas a denunțat negocierile după ce Israelul avea să declanșeze o operațiune militară în Gaza. În 2010, Barack Obama pleda în fața Națiunilor Unite pentru un stat palestinian care să fie format până în 2011. Iar povestea din 2013 nici nu mai trebuie repetată.

Momentul zero: moartea lui Adolf Hitler (Die Welt)

În urmă cu 69 de ani, pe 30 aprilie 1945, fostul lider al Germaniei naziste își lua propria viață într-un buncăr din Berlin. Mulți analiști și istorici consideră că acel moment a reprezentat începutul orientării Germaniei către valorile occidentale.

Hitler a trăit doar 56 de ani, dar a reușit să devină unul din personajele cele mai înfricoșătoare ale istoriei umanității, poate chiar cea mai înfricoșătoare. Singurul care se apropie – sau îl depășește conform unora – este Josef Stalin. Fuehrer-ul era instanța supremă a Germaniei naziste și, deodată, aceasta dispărea. Sigur că războiul era pierdut deja cu ceva vreme înainte, poate chiar cu săptămâni înainte ca Hitler să se sinucidă. Dar momentul acesta a marcat un început ireversibil, iar prima manifestare a noii ere avea să vină opt zile mai târziu odată cu capitularea armatei naziste. Cei care au trăit acea zi nu uită niciun detaliu. Majoritatea își amintește ce a făcut, cum era vremea, cum miroseau florile și care era atmosfera. Cu toate acestea, literatura dedicată acestui moment este surprinzător de puțină. Ziua merită mai mult, cu precădere mai multă mărturie directă de la cei care mai sunt în viață. Puținele analize și mărturii arată că, pe 30 aprilie 1945, Hitler a devenit brusc un personaj periferic al existenței germane, un fenomen fascinant dacă ne aducem aminte că întreaga Germanie era construită în jurul său. Este începutul procesului de analiză a nazismului și începutul schimbării de mentalitate în populația germană. Și a avut loc înainte de așa numitul program de reeducation declanșat de americani.