Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ultimele cărți pentru ca Hollande să mai reziste trei ani (Le Figaro)

În ciuda faptului că președintele francez a vrut să arate o anumită constanță prin alocuțiunea sa televizată, cine nu vede că se află în impas politic e orb. Lui Hollande nu-i mai rămân multe opțiuni pentru a mai rezista în fruntea statului francez.
Alte titluri astăzi: Seismul electoral, o sfidare a învățământului superior (Le Monde) și Europa tradițională face pe niznaiul (Die Welt)

Prin schimbarea primului ministru în dimineața de după alegerile locale, Francois Hollande și-a jucat cea mai puternică mână pe care o avea la dispoziție. Privind înapoi, e surprinzător că nu a așteptat rezultatul alegerilor europarlamentare pentru a remania guvernul, mai ales că ele nu erau o surpriză. Ar mai fi avut de așteptat doar două luni în care era oricum imposibil să crească în popularitate. Pentru următorii doi ani, schimbarea premierului este blocată, așa că prima opțiune la îndemâna președintelui este recucerirea spațiului public. El ar putea să renunțe la „președinția normală” și să devină un jucător (așa cum suntem noi românii obișnuiți să numim un asemenea rol). Hollande s-ar putea pune în centrul acțiunilor executive și să lucreze la imaginea sa de șef de stat care rezolvă problemele francezilor. E greu de spus dacă va reuși, mai ales că „recucerirea” presupune și alte două sub-scenarii: deschiderea guvernului către opoziție și uniunea națională sau întoarcerea la stânga fundamentală pe care a părăsit-o.

Hollande s-ar putea însă și retrage în spatele primului ministru concentrându-se pe diplomație și șefia armatei. Pe românește, îl lasă pe Manuel Valls să își rupă gâtul dacă nu reușește să scoată Franța din criză. Aici există însă și riscul ca Hollande să fie uitat de public și să îi lase cale liberă lui Valls pentru prezidențialele din 2017. Articolul 12 din Constituție îi mai oferă lui Hollande posibilitatea de a organiza alegeri legislative anticipate. Anul acesta ar fi exclus, dar 2015 ar putea reprezenta o opțiune, e drept, riscantă. În fine, președintele ar mai putea organiza un referendum sinucigaș pe modelul lui Charles de Gaulle în 1969 care fie îl reconfirmă ca șef de stat fie îi dă posibilitatea să iasă din scenă într-o manieră asemănătoare cu un mare personaj istoric al Franței.

Seismul electoral, o sfidare a învățământului superior (Le Monde)

Universitățile și marile școli sunt asimilate unor elite din ce în ce mai criticate în Franța, iar ele nu se pot ține departe de problemele țării. Dimpotrivă, ele trebuie să intervină și să schimbe dezbaterea din societate pentru a contribui la ieșirea din criză.

Votul francezilor este unul care exprimă din nou sentimentul de respingere a elitelor percepute drept o castă ce își transmite în interior toate avantajele poziționării sociale. Or, dacă elitele sunt respinse de societate, atunci și sistemul lor de formare este automat respins. Apoi, trebuie să vedem că cel mai mare succes l-a avut Frontul Național la tinerii până în 35 de ani. Instituțiile de învățământ superior nu pot să rămână indiferente la soarta acestei generații. Universitățile franceze au apărat aproape cu vehemență economia de piață, deschiderea internațională și integrarea europeană, ceea ce nu este rău. Dar lipsa totală a unor contraargumente sau a unor reflecții critice în mediul universitar a adus la izolarea acelei categorii de tineri care provine din medii defavorizate și care a avut mult de suferit în ultimii ani.

Dacă respingerea elitelor e legitimă sau nu nici nu contează prea mult. Realitatea e că o țară nu poate trăi cu un divorț între elite și sistemul lor de formare pe de-o parte și marea masă a populației pe de altă parte. Franța are nevoie de ingineri, de profesori, de cercetători și de patroni pentru a avea creștere economică. Dar Franța mai are nevoie de aceleași categorii în dezbaterea publică de idei și în găsirea unei soluții de ieșire din criză.

Europa tradițională face pe niznaiul (Die Welt)

Fiecare al treilea mandat de europarlamentar merge către un critic al Europei. Dar partidele tradiționale se fac că plouă și merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atitudinea e cât se poate de perdantă.

Ceva e putred în Europa. Două din primele trei țări ale Europei au devenit leagăn de eurosceptici. La ele se mai adaugă multe altele. Reacția la Bruxelles e însă una de strângere de rânduri într-o cooperare și mai strânsă a establishmentului tradițional. Parlamentul European vrea să se impună în fața guvernelor naționale, iar acestea din urmă privesc cu o doză de bucurie la delegitimarea Legislativului comunitar prin prezența masivă a euroscepticilor. Și tocmai asta e putred în Europa. Izolarea extremiștilor nu e o soluție pentru că ea duce la izolarea acestui segment de electorat.

Spre deosebire de dictaturi, UE nu poate dizolva poporul. Mai degrabă ar trebui să se întrebe de ce există atât de mulți perdanți ai modernității europene care se regăsesc în platforma extremiștilor. Deocamdată e destul de evident că europenii nu vor mai multă Europă în sensul armonizării tuturor aspectelor naționale. Iar viitorul Uniunii nu depinde, așa cum auzim de la ei, de Juncker sau Schulz la șefia Comisiei Europene. Viitorul Uniunii depinde de ce anume e în stare să livreze. Securitate, politică energetică, creștere economică și locuri de muncă și, poate mai ales, mai multă democrație.