Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Sistemul Sarkozy și-a atins limitele (Spiegel)

Fostul președinte francez a fost pus sub acuzare pentru fapte de corupție. Dincolo de senzaționalul cazului însă, întreaga afacere Sarkozy – compusă din șase scandaluri mai mult sau mai puțin separate – arată cum vede fostul șef de stat sistemul politic francez.
Alte titluri astăzi: Temerile fundamentale ale israelienilor (The Guardian) și Dacă noi am fi sirieni (Le Point)

Detaliile cazului de trafic de influență în sistemul judiciar francez scot la iveală o față a Franței în care justiția pare subordonată - șocant de direct în țara libertății, a egalității și a fraternității – liderilor politici. Aceștia, indiferent de opțiunea politică de stânga sau de dreapta, aparțin în genere aceleiași pături sociale și se recrutează unii pe alții de-o manieră aproape incestuoasă din aceleași facultăți, instituții care formează cadre pentru o elită ce se consideră inatacabilă. La fel a procedat și Sarkozy care și-a creat o rețea de susținători generos răsplătiți pentru serviciile lor, rețea care i-a permis ascensiunea de la funcția de primar în Neuilly până la cea de „primar” al Franței. Reguli sau legi nu sunt impedimente care să stea în calea unui lider feudal modern, a unui președinte care a reînviat dictonul „Statul sunt eu”.

Susținătorii lui Nicolas Sarkozy sunt de părere că totul e o mașinațiune politică. Ei acuză că, în ultimii doi ani, de fiecare dată când s-a pomenit de o posibilă reîntoarcere a acestuia în politică a apărut un scandal în justiție legat de numele Sarkozy. Și, subliniază tabăra fidelă, de fiecare dată s-a dovedit că e nevinovat. De data aceasta însă lucrurile nu arată deloc bine...

Temerile fundamentale ale israelienilor (The Guardian)

Într-o societate mică, unde familia este nucleul central și toată lumea stă lipită de telefoanele mobile, posibilitatea ca un copil să fie răpit este o frică generală și permanentă. Iar în acest context, un copil poate fi chiar și un soldat de 20 de ani.

Pentru israelieni, momentul în care un fiu nu răspunde la telefon este un coșmar care șterge orice urmă de încredere câștigată de la formarea statului Israel. Oamenii văd în acest stat un singur scop existențial: cel de protejare a copiilor lor de către una din cele mai performante armate ale lumii. Niciun alt argument politic sau istoric sau de orice fel nu poate depăși acest scop în importanță. A nu înțelege această realitate înseamnă a nu înțelege societatea israeliană. Armata are chiar un protocol ce poartă numele de cod Hannibal. Acesta prevede că, în cazul unei răpiri a unui soldat, vehiculul în care acesta este transportat trebuie împușcat chiar cu riscul de a pune viața militarului în pericol. Israelienii se descurcă în fața unui mormânt, dar în fața incertitudinii unei răpiri nu.

Așa se explică faptul că dispariția lui Ron Arad în Liban, nerezolvată în ultimii 28 de ani, a ajuns o traumă națională. Așa se explică eliberarea a 1027 de prizonieri palestinieni în schimbul unui singur militar israelian, Gilad Shalit. Din răpirea celor trei adolescenți găsiți morți în apropiere de Hebron poate ieși însă și ceva bun dincolo de tragedie. Mulți israelieni au reacționat nu cerând o ofensivă armată de propoții în semn de răzbunare, ci întrebându-se de ce nu face guvernul nimic pentru a-și apăra cetățenii. A se traduce așa: câtă vreme vor mai exista colonii israeliene în teritoriile palestiniene?

Dacă noi am fi sirieni (Le Point)

Criza umanitară din Siria a atins proporții de neimaginat, dar noi, comunitatea internațională, nu prea facem nimic. Acesta a fost punctul de plecare al unui demers jurnalistic inițiat de doi canadieni care au transpus realitățile războiului civil sirian în țările G7.

Dacă Franța ar fi Siria, întreaga populație din Cannes și Avignon și-ar fi pierdut viața în conflict. Cele mai mari 37 de orașe franceze ar fi fost părăsite, iar oamenii s-ar fi refugiat în zone rurale. 6,5 milioane de francezi ar fi trebuit să își găsească un loc mai sigur pentru traiul lor zilnic undeva în afara zonelor urbane. 2,8 milioane de francezi ar fi trebuit să se refugieze în țări vecine precum Germania, Belgia, Italia sau Spania. Elevii din ciclul gimnazial ar fi părăsit școlile. 10.000 de copii ar fi murit. Adică 190 de autobuze școlare pline cu elevi. Iar când francezii ar cere ajutor comunității internaționale, doar 27% din necesarul pentru refugiați ar fi livrat.

Dacă SUA ar fi Siria, orașul New York ar fi complet pustiu. Dacă Germania ar fi Siria, Berlin, Frankfurt și Dortmund ar avea un aer de sfârșit de lume. Dar dacă statele G7 și-ar îndeplini cu adevărat obligațiile internaționale, Siria poate nu ar fi Siria de acum.