Mahmureala de a doua zi (Spiegel)

Speranța că fotbalul va alina din grijile brazilienilor s-a spulberat odată cu scorul dezastruos de 7-1 din semifinala cu Germania. De parcă Brazilia nu avea oricum destule probleme, campionatul mondial a adus gazdei în dar încă o traumă, sportivă de data aceasta. Privit în context mai larg, mulți brazilieni probabil că se bucură în secret de înfrângerea echipei lor naționale. În octombrie vor avea loc alegeri, iar deloc iubita doamnă președinte Dilma Rousseff nu va putea beneficia de un val artificial de popularitate dat de Seleção. Ce le rămâne brazilienilor după acest eveniment mondial? O serie de catedrale ale fotbalului, adică stadioanele, care reprezintă în același timp monumente ale managementului financiar nesăbuit. Oficial, costurile campionatului se ridică la 8,75 miliarde euro – cel mai scump din istorie. Neoficial se vorbește deja de peste 10 miliarde. La Natal, Manaus, Brasilia și Cuiaba nu există cluburi care să preia navele spațiale din mijlocul favelelor.

Marele câștigător e însă FIFA care se așteaptă la un profit de sute de milioane de euro în urma evenimentului. Protestele împotriva corupției din Brazilia s-au estompat în timpul campionatului. Ici colo au mai existat, dar opinia publică nu le-a perceput. Așa că marele campion al acestui turneu final se cheamă, de fapt, Joseph Blatter, președintele FIFA. El, împreună cu Vladimir Putin, vor avea grijă ca, în 2018, campionatul mondial de fotbal să depășească recordul de anul acesta din Brazilia. Și tot amândoi vor avea grijă să rămână în funcție până atunci.

Un dinozaur pentru viitorul Europei (Neue Zurcher Zeitung)

Parlamentul European urmează să voteze viitorul președinte al Comisiei Europene. E un eveniment major, dar Jean-Claude Juncker nu reușește să trezească pic de entuziasm. Lunga sa experiență în politica europeană este motiv de critică, dar, în același timp, și cel mai important atu al său.

Când un politician ocupă funcții importante într-un aparat birocratic de câteva decenii încoace, atunci fie putem să îi lăudăm experiența, fie putem să îl criticăm ca făcând parte din „vechea gardă”. La momentul confirmării lui Jean-Claude Juncker în funcția de președinte al Comisiei Europene se potrivesc ambele variante. Puțini politicieni cunosc mai bine mecanismele comunitare și nu mulți sunt capabili să nu trezească aproape nicio emoție.

La Bruxelles, mandatul Juncker e privit ca un triumf al democrației și transparenței având în vedere noul sistem de vot. Dar mulțumirea dată de procesul în sine e mai mare decât bucuria rezultatului. Juncker este un om al trecutului, spunea premierul britanic David Cameron, care s-a opus frenetic la numirea luxemburghezului. Și mulți sunt de acord cu el. În plus, în Parlamentul European, conservatorii și socialdemocrații nu vor vota închis – adică la comandă de partid, așa că Juncker va avea nevoie și de voturi de la Verzi și liberali pentru a fi sigur de funcție. Odată desemnat, Juncker are însă șanse să aibă mai multe rezultate decât un vizionar cu țeluri ambițioase. Profilul său e unul potrivit actualei Uniuni, în care compromisul e mai important ca orice.

În căutarea timpului pierdut (Le Monde)

Francois Hollande s-a folosit de interviul tradițional din ziua de 14 iulie pentru a încerca să se reinventeze într-un președinte serios, cu ton grav, determinat să ducă reformele la bun sfârșit și să își lase amprenta pe istoria celei de-a Cincea Republici Franceze.

Președintele francez și-a schimbat ochelarii. Noile rame îi dau un aer solemn și grav și, odată cu schimbarea de look, parcă s-a schimbat și perspectiva lui Hollande. Acest nou președinte își interzice orice formă de demagogie și se folosește de gravitatea crizei economice pentru a-și afirma autoritatea. În rest, nicio noutate. Planul nu se schimbă, mandatul merge înainte. Francois Hollande, ajuns aproape la jumătatea cincinalului de la Elysee, vrea să devină regele Franței. Unul binevoitor, care apleacă urechea la grijile tuturor, dar care are decizia finală indiferent de cine vrea să îl conteste. Ce te faci însă, Majestate, când la jumătate de domnie nu ai niciun rezultat concret de arătat la plebe?! Ce să faci, recunoști că un mandat regal e prea puțin. Adică recunoști cu jumătate de gură că eșecul e flagrant.