Frații Musulmani vor să învingă sau să moară (Die Welt)

Deocamdată doar pentru o lună, dar posibilitatea extinderii stării de urgență nu este exclusă. Străzie din orașe sunt scena unor bătăi crunte, mașini și biserici sunt incendiate. Și se trage cu muniție de război. Motivele pentru situația din Egipt sunt multe, declanșatorul măcar este evident. Islamiștii care cer reinstaurarea în funcție a președintelui demis Mohamed Morsi au ignorat apelurile armatei de a elibera pașnic cele două tabere din Cairo așa că forțele de ordine s-au simțit obligate să intervină în forță. Bilanțul este înfricoșător. Vicepreședintele Mohamed El Baradei a demisionat în acest context spunând că nu poate purta răspunderea pentru o decizie cu care nu a fost de acord. Opțiuni pașnice ar mai fi existat, spune fostul laureat al premiului Nobel (împreună cu AIEA) în scrisoarea de demisie.

Televiziunea egipteană nu reușește să țină pasul cu evenimentele, singura opțiune este să transmită live, în mai multe ferestre, situația din diferite zone fierbinți. Șeicul Ahmed al-Tayeb, liderul musulmanilor suniți, cere tuturor părților să manifeste reținere. E un gest rar care arată cât de serioasă este situația din Egipt. Se pare că organizația internațională a Frăției Musulmane ar fi cerut susținătorilor săi să ardă toată țara în cazul intervenției brutale a armatei. Și urmările acestui îndemn se văd deja. Sedii ale poliției, moschei și biserici din Bur Said, Ismailia, Baheira, Beni Suef, Assiut, Fayoum și Minya au ars ieri, unele aproape complet.

Ce înseamnă starea de urgență în Egipt? (Le Figaro)

Anul trecut, starea de urgență fusese ridicată după decenii întregi în Egipt. Populația spera că, odată cu acel gest, țara va putea întoarce definitiv pagina după dictatura lui Hosni Mubarak. De ieri, Egiptul își înfruntă din nou vechii demoni.

Președintele interimar Adly Mansour afirmă că a ordonat armatei să ia orice măsură pentru a menține securitatea, a proteja bunurile publice și private și viața cetățenilor egipteni. Starea de urgență în Egipt este reglementată de legea 162 din 1958. Printre altele, ea prevede restricționarea mai multor libertăți cetățenești, precum cea de circulație și cea de adunare publică. De această lege s-a folosit și Mubarak în 1981 când decreta stare de urgență după asasinarea de către islamiști a președintelui Anwar el-Sadat. Guvernul are dreptul să aresteze pe oricine reprezintă o amenințare, să controleze comunicațiile și presa și să interzică portul de arme. În era Mubarak, starea de urgență a făcut posibile mii de arestări arbitrare, încarcerări ale opozanților politici fără proces și multe alte abuzuri, printre care organizarea de procese împotriva unor civili în tribunale militare. Lui Adly Mansour îi stau acum toate la dispoziție. Șansele ca el să facă mai mult decât să interzică circulația publică între orele 19 și 6 dimineața sunt însă mari.

Acum plătesc toți egiptenii (The Guardian)

Retorica ambelor tabere a fost inacceptabilă. Nu există îndoială că Frăția Musulmană trăiește acum cu impresia că dreptatea e de partea sa. E clar că anul la putere i-a diminuat simpatia în rândul cetățenilor. Dar și mai clar e că detronarea ei ar fi fost mai oportună prin vot, nu prin intervenții armate.

Mulți au spus că drepturile fundamentale nu pot fi negociate. S-a gândit cineva ce se va întâmpla după demantelarea taberelor de protestatari? Se pare că nu. Apoi, puteau fi așteptate alegerile? Milioanele care au manifestat împotriva lui Morsi au dat semn că nu. Patru săptămâni mai târziu l-au mandatat pe șeful armatei să facă ordine tot prin manifestații de amploare. Presa s-a reinventat și a început suita de ode închinate militarilor. Acum, Frăția Musulmană răspunde cu discursuri motivate religios și cu violențe motivate la fel. Asta e inacceptabil, Egiptul nu are nevoie de un război civil fundamentat religios. Această atitudine trebuie înfrântă. Armata și poliția nu o pot învinge însă. Forțele de ordine nu știu altceva decât să folosească violența pentru a înăbuși orice formă de contestare. Armata nu este garantul pluralismului și al libertății și nu este protectorul valorilor pentru care egiptenii ieșeau în stradă în 2011. Frăția Musulmană a avut ocazia să lucreze cu forțele liberale și să instaureze conceptul de guvernare civilă în Egipt. În schimb a ales să curteze armata. Astăzi, islamiștii, întreaga țară și ideea de revoluție plătesc un preț foarte mare.