Turcia: “Omul-stat” a câştigat

Susţinătorii lui Erdogan au ieşit aseară în stradă, după ce televiziunile anunţau că, după numărarea a 99% din voturi, premierul care a condus Turcia timp de mai bine de zece ani a câştigat preşedinţia cu aproape 52 la sută din voturi.

El a promis o nouă eră şi nu e un secret că vrea să-şi consolideze puterea, scrie “The Guardian”. Discursul victoriei s-a vrut un mesaj al unităţii. Erdogan a explicat că vrea să fie un preşedinte pentru toţi şi pentru fiecare dintre cei 77 de milioane de turci, că l-au votat sau nu.

E prima dată că preşedintele statului turc e ales direct, până acum era desemnat de Parlament. Iar postul era până acum mai degrabă unul onorific. Erdogan a subliniat în mai multe rânduri că intenţionează să-şi folosească în totalitate puterile constituţionale ca să fie un preşedinte activ. Iar criticii se tem că va transforma o Turcie deja polarizată într-un stat tot mai autoritar.

Der Spiegel:  "omul - stat"

Recep Tayip Erdogan şi-a început cariera politică drept un reformator democratic. Însă acele zile sunt demult istorie. Luptele contra vechii elite a ţării şi protestele din parcul Gezi i-au scos la lumină tendinţele despotice. Premierul şi-a creat şi regia necesară. Când păşeşte pe scenă, femeile cu văl izbucnesc în lacrimi, iar bărbaţii cu bărbi cad în genunchi. Erdogan ridică mâinile şi urlă. “Suntem fraţi şi surori? Suntem turci?”. Mulţimea răspunde: “Tayip, mergem până la moarte pentru tine”. De altfel, Erdogan şi-a descris campania electorală drept un război de eliberare. Această sintagmă a fost folosită de întemeietorul Turciei moderne, Ataturk, când se referea la campania contra aliaţilor occidentali ce a dus la crearea Republicii Turce. Şi asemenea lui Ataturk, spune că nu va permite forţelor din exterior să lovească Turcia. Aici se referă însă la studenţii care au ocupat Parcul Gezi, la opoziţia secularistă şi la Europa.

În cei 11 ani de când e premier, Turcia a crescut enorm, de la o naţiune în criză la o putere regională. Şi Erdogan s-a schimbat. Întâi dintr-un fundamentalist religios într-un reformator democratic care a luat puterea elitelor, a dezlănţuit creşterea economică şi a ridicat din sărăcie majoritatea conservatoare a Turciei şi i-a dat o voce politică. Acelaşi Erdogan a devenit însă tot mai autoritar cu fiecare scrutin câştigat. A reprimat proteste, şi-a arestat criticii şi a implementat gradual valorile morale islamice. Reformatorul a devenit patriarh, iar speranţa ţării s-a transformat în pericol, mai remarcă “Der Spiegel”.

“Le Monde”: premierul irakian se agaţă de putere

În timp ce Irakul se luptă cu cea mai gravă criză din cauza avansului jihadiştilor, premierul Nuri al-Maliki se agaţă de scaunul de premier şi se dedică luptelor cu preşedintele, contra căruia a anunţat că va depune plângere la Curtea Federală. Motivul? Acesta ar fi încălcat Constituţia şi l-ar fi împiedicat să obţină un al treilea mandat de premier. Este ce comentează “Le Monde”. Numeroase personalităţi politice i-au cerut lui Maliki să renunţe la mandat pentru a face loc unei personalităţi care să reunească un consens mai larg şi care să poată aşadar să-i unească pe irakieni în lupta contra jihadiştilor din Statul Islamic.

Pentru că acest politician şiit se ţine cu toată forţa de scaun, nu se va întâmpla prea curând. Premierul îşi aruncă toate forţele în lupta pentru păstrarea puterii. Deschide bătălia juridică, a desfăşurat trupele poliţiei şi armatei în Bagdad. Se fac deja câteva luni de când premierul irakian e critcat din toate părţile. Şi de occidentali, şi de suniţii din ţara sa, şi de kurzi, ai căror reprezentanţi spun că au de-a face cu un “isteric”. Absenţa unei înţelegeri a forţat ieri Parlamentul să amâne încă o dată numirea unui nou guvern.

„Le Figaro” constată că Franţa se reîntoarce şi ea în conflictul din Irak

Ieri, şeful diplomaţiei franceze, aflat în Irak, mai exact în Kurdistan, a explicat că Hexagonul ar putea să-i înarmeze pe kurzi. Laurent Fabius ajunsese duminică la Bagdad aducând un cargo cu ajutoare umanitare şi apoi s-a deplasat în Kurdistan. De la Erbil, a explicat că Parisul examinează posibilitatea de a livra arme kurzilor, după consultări cu celelalte guverne europene.

Pare aşadar că se reconstituie în Irak exact acelaşi trio care a purtat greul intervenţiei din Libia: Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Doar rolurile sunt schimbate. Statele Unite, care au stat pe bancheta din spate în 2011, acum şi-au reluat ofensiva militară odată cu lansarea loviturilor aeriene contra Statului Islamic. Iar Parisul şi Londra, care au dirijat campania libiană, au decis să îşi asume un rol mai degrabă umanitar şi diplomatic.

New York Times: Cea mai importantă resursă rusească, gazul, e de neatins

Chiar dacă Rusia şi Occidentul au mărit mizele în bătălia sancţiunlor economice, resursa care contează cel mai mult, gazul rusesc, pare de neatins. La fel, şi construirea gazoductului SouthStream. E curios, de vreme ce încă dinainte de izbucnirea conflictului din Ucraina, Uniunea Europeană deschisese un proces antitrust contra gigantului controlat de statul rus, Gazprom. Adică ar fi avut o ocazie de primă mână să pedepsească lovind în compania rusă, care e acuzată că umflă preţurile şi impune restricţii ilegale asupra distribuţiei de gaz din Europa. Faptul că ocazia nu a fost folosită pare să sublinieze o anumită realitate: cea că până acum, războiul sancţiunilor a fost mai degrabă o sumă de acţiuni simbolice decât unul menit să impună consecinţe economice cu adevărat dureroase vreuneia dintre părţi.