Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Haaretz: Chiar dacă Likud va forma guvernul, era Netanyahu s-a terminat

netanyahu.jpg

Benjamin Netanyahu și-a proclamat încă de aseară victoria

E a doua zi în care presa internațională își îndreaptă atenția către Israel, pentru că e ziua în care sunt așteptate rezultatele parțiale ale alegerilor legislative de ieri. Deşi exit-pollurile arătau azi-noapte egalitate între Benjamin Netanyahu şi contracandidatul său de centru –stânga, premierul şi-a proclamat deja victoria, relatează BBC. Cotidianul Haaretz merge însă și mai departe de orice rezultate posibile și comentează că, indiferent dacă partidul premierului, Likud, va obține suficiente voturi și mandate cât să formeze guvernul, era Benjamin Netanyahu a luat sfârșit.

BBC: Netanyahu își proclamă victoria

Benjamin Netanyahu a explicat că a vorbit deja cu liderii altor formaţiuni de centru-dreapta pentru a forma un nou guvern. Însă liderul opoziţiei, Iţac Herzog, a avertizat că alianţa sa, Uniunea Sionistă, nu poate fi lăsată deoparte. Estimările dădeau aseară fiecărui bloc câte 27 de mandate din cele 120, câte numără Knessetul. Primele rezultate arată însă că partidul premierului ar avea 30 de mandate față de 24 ale alianței lui Herzog.

Însă cel care va decide cui îi dă sarcina formării unui nou cabinet, odată ce rezultatele vor fi publicate, este președintele Reuven Rivlin, care a indicat deja că își dorește un guvern de uniune națională. BBC mai remarcă și că Lista arabă unită este pe locul al treilea, cu 13 locuri în Knesset, așa cum arată până acum rezultatele.

 

Haaretz: Era Netanyahu s-a terminat.

Plecarea concretă a lui Netanyahu din arena politică a Israeluluui poate fi amânată cu un an, cel mult doi, iar rezultatele următoarelor alegeri vor reprezenta o pierdere și mai dură, și mai profundă pentru Likud. Rezultatele alegerilor de marți reprezintă punctul culminant al unei dintre cele mai emoționale, intense, dramatice și surprinzătoare campanii electorale din istoria țării. Posibilitățile care se deschid după scrutin însă sunt infinite. Ce e clar însă e că atât simpatizanții de dreapta, cât și cei de stânga consideră că alegerile de ieri reprezintă un semnal pentru sfârștiul epocii Netanyahu. Premierul este cel care a convocat aceste alegeri și, indiferent care i-au fost motivele, acum pare că regretă că a făcut-o. Dacă ar fi văzut pericolul arătat de sondaje în ajunul alegerilor, că Likudul său ar putea avea mai puțin de 20 de mandate din cele 120 ale Knessetului și că e în urma Uniunii Sioniste cu patru mandate, cu siguranță ar fi folosit toate mijloacele pentru a ține sub control criza din coaliție.

Abia în timpul campaniei, Netanyahu a învățat o lecție dură. În ultimele trei luni, a simțit dezamăgirea, furia și repulsia unor părți mari din publicul israelian, inclusiv a celor care votează Likud fără să clipească. Campania a arătat și cât era de rupt de îngrijorările reale ale alegătorilor. El s-a preocupat să răspândească frica de Iran, cu sloganuri despre guvernanță și schimbarea sistemului de guvernare, cu ciocniri cu președintele Barack Obama. Dar pe israelieni îi interesează prețul locuințelor,  camerele de urgență supraaglomerate din spitale și costul traiului. Premierul nu a înțeles că alegerile acestea se refereau la el și la ce a făcut în cursul ultimelor două mandate. Alegătorii Likud îl cunosc însă prea bine și știu că oamenii nu se schimbă, în niciun caz la vârsta de 65 de ani. Mulți dintre simpatizanții partidului spun, fie public, fie în spatele ușilor închise că, și dacă se întâmplă să primească un nou mandat, Netanyahu nu va face acum ce nu a făcut în șase ani.

Aceste alegeri sunt ultimul semnal dintr-un proces mai lung, de prăbușire constantă a simpatiei pentru Netanyahu, ce a început în timpul protestelor sociale din 2011 și au culminat cu operațiunea de vara trecută din Gaza. Așa că, indiferent dacă poate face un număr de magie politică și să fie din nou cel care formează coaliția, singurul interes adevărat pe care îl va avea va fi să se agațe de putere cât va putea de mult. O plecare care poate fi doar amânată, conchide Haaretz.

 

Le Figaro: „Pact cu diavolul”

Dictator și fiu de dictator, Bashar al-Assad este principalul responsabil de tragedia care a făcut țara praf. La patru ani după izbucnirea “primăverii” siriene, încurajată de profeții democrației din lumea arabă, rezistența înverșunată a oftalmologului din Damasc are un preț crunt: 215.000 de morți la ultima numărătoare, 6 milioane de refugiați, orfani, înfometare de masă, frontiere distruse, folosirea nestingherită a  armelor chimice.

Ar părea că președintele sirian nu e tocmai o persoană frecventabilă. Dar el e tot acolo, iar Statele Unite, prin vocea secretarului de stat John Kerry, afirmă că vor în cele din urmă să negocieze cu reprezentanții regimului pentru a opri măcelul. Virajul denotă pragmatism , nu etică. Opoziția moderată din Siria s-a dizolvat, acum e haos, nu mai rămâne decât un regim respingător, de-o parte, și jihadiștii și mai crunți, de cealaltă parte. Să nu negocieze? Asta ar fi poziția Franței și a unei părți dintre europeni. Prizonieri ai repulsiei, aceștia rămân închiși într-un dogmatism care prelungește calvarul sirian.

Washingtonul a decis să-și înghită dezgustul și să întindă mâna puterii de la Damasc. În Siria, Bashar și aliații săi, Iranul și Hezbollah, controlează tot ce a mai rămas din stat, iar un dialog politic va fi zadarnic fără a recâștiga teritoriile pierdute. Trebuie deci înainte de toate câștigat războiul contra organizației Statul Islamic, chiar dacă pentru asta trebuie făcut pact cu diavolul Assad. După victorie, va veni și vremea justiției, pentru a nu lăsa crimele nepedepsite să învenineze pacea.

 

Liberation: Trebuie statul francez să plătească pentru construcția de moschei?

Cotidianul de stânga se întreabă dacă statul este cel care trebuie să plătească pentru construcția de moschei, o problemă creatoare de controverse în aceste vremuri “lepeniene”. Dar cum? Să amendăm legea din 1905, care prevede că Franța nu recunoaște și nu finanțează niciun cult religios? Să trecem peste principiul separării, stâlpul caracterului republican? Și totuși situația creată de emergența Islamului în Hexagon nu poate lăsa loc ambiguităților. Musulmanii sunt obligați în prezent să se roage în diverse locuri nedemne, uneori de-a dreptul pe stradă. Și făcând pasul înapoi, statul francez lasă alte state să acționeze în locul lui. Ancheta făcută de Liberation  arată că mare parte din banii pe care sunt construite moscheile vin din țări străine și că nu există niciun control asupra lor. Când e vorba de țări prietene, care nu se bazează pe islamul radical, problema e ocolită. Dar alte state musulmane din Golful Persic de pildă, se dedau la acțiuni pernicioase de prozelitism fundamentalist, care în cele din urmă îi influențează periculos pe musulmanii din Franța. Vine așadar un moment în care laicitatea dură produce efectul contrar celui sconta: ascensiunea unui Islam mult mai dur, care favorizează derapajele. Or, e aceasta cea mai bună metodă de a-i integra pe musulmani în comunitatea națională? Câteodată infernul fundamentalist este pavat cu bune intenții republicane.